fbpx

„Păsările – culorile naturii”: Vulturi

15.09.2016

Apăsați pentru a asculta podcast-ul emisiunii. Imediat sub înregistrare puteți citi integral textul emisiunii respective.

 

Așa cum am spus de multe ori în edițiile anterioare ale rubricii, diversitatea este la ea acasă în lumea păsărilor. Varietatea formelor, a dimensiunilor, a înfățișărilor, a preferințelor ecologice a dus la conturarea unor grupe distincte de păsări, în care se regăsesc specii care au în comun aspecte morfologice, trofice și de trai.

Un grup de păsări importante este cel al vulturilor. Vulturul este numele atribuit de obicei în mod greșit păsărilor mari de pradă, cele care se evidențiază prin mărime, forță, agilitate, care posedă gheare și cioc puternice, acuitate vizuală foarte bună – toate fiind arme care transformă pasărea într-o mașină de ucis perfectă. Totuși, păsările care posedă aceste calități sunt de fapt acvile, în engleză fiind cunoscute sub numele generic de „Eagles”, iar în rusă de „Орлы”. Multe popoare și civilizații și-au ales drept simbol de identitate aceste păsări de pradă, fiind considerate o întruchipare a libertății, a concepției că ești propriul tău suveran.

Dar vulturii sunt altceva: reprezintă o categorie mică care întrunește păsări de pradă necrofage, care se hrănesc cu cadavre, cu alte cuvinte. Caracterul care îi definește este capul și gâtul chel, lipsit de pene. În cazul lor există 2 mari clasificări: vulturii din Lumea Nouă (cei care populează continentul american) și cei din Lumea Veche (care trăiesc în Europa, Asia și Africa). Deși fac parte din același grup ecologic, cele 2 tipuri de vulturi nu sunt înrudite, existând diferențe în primul rând în privința simțului olfactiv. Similaritățile morfologice ale celor două tipuri de vulturi se datorează cel mai probabil evoluției convergente, al faptului că ambele tipuri au trăit în aceleași condiții de mediu, au trebuit să se adapteze la condiții asemănătoare, și au trebuit să răspundă la aceleași probleme într-o manieră similară. Capul și gâtul golaș sunt repere importante în acest sens: se consideră că lipsa penelor de pe aceste părți ale corpului se datorează preocupărilor de ordin igienic. Fiind păsări care își bagă capul și gâtul în carcasele cadavrelor cu care se hrănesc, sângele și resturile organice de la aceste cadavre ar face penele dificil de curățat, și ar duce la răspândirea multor agenți patogeni care ar putea provoca pierderea penelor de pe alte părți ale corpului. Evolutiv vorbind, a fost mai ușor pentru vulturi să renunțe la penele de pe cap și gât, decât să se obosească să-și curețe penajul după fiecare masă. Totodată, se consideră că pielea golașă are un rol important și în termoizolare, pentru că vulturii au fost observați întinzându-și gâtul când este foarte cald, și încovoindu-se atunci când le era frig.

Vulturii rareori vânează animale sănătoase, ci preferă mai degrabă pe cele bolnave, rănite sau incapabile să se apere. Atunci când hrana este abundentă, ei mănâncă până când li se umflă gușa și rămân să stea într-o stare de amorțire și adormire pentru a-i digera hrana. Faptul că se hrănesc cu cadavre și resturi în descompunere sau materii fecale le atribuie un rol foarte important în orice ecosistem, mai ales în climatele calde: ei sunt adevărați agenți sanitari, care fac un serviciu tuturor celor din jur prin faptul că consumă organismele moarte. Acidul lor clorhidric este deosebit de corosiv, ceea ce le permite să digere materii organice în stare avansată de putrezire care sunt de obicei infectate cu toxina botulinică, febră sau antrax, și care ar otrăvi alt animal necrofag.

Toate speciile de vulturi de la noi au devenit deosebit de periclitate începând din secolul trecut, iar unele chiar au dispărut din fauna noastră.

Vulturul pleșuv sur și vulturul pleșuv negru, specii caracteristice zonelor montane, au dispărut în prima parte a sec. XX din cauza vânătorii, distrugerii cuiburilor și deranjului habitatelor. Reducerea cantității de hrană disponibilă, atribuită deplasării masive a populației de la sate spre orașe, a dus la declinul speciilor în estul Europei. De asemenea, vulturii au fost otrăviți de țăranii care puneau cadavre otrăvite pe pământurile lor crezând că aceste păsări le fură animalele din gospodărie.

Hoitarul alb, o altă specie de vultur care a manifestat un declin accentuat, a fost adăugată în 2008 în lista animalelor pe cale de dispariție.

Zăganul, sau vulturul cu barbă, e una dintre cele mai mari dar ai puțin cunoscute specii de păsări din lume. Cu o lungime de circa 100-120 m și o greutate de 4,5 kg, are o anvergură a aripilor impresionantă, de peste metri. Pentru a-i înțelege mai bine dimensiunea, este suficient să ne imagină că stăm lungiți undeva la soare, iar umbra zăganului ne-ar acoperi din cap până în picioare. În Iran există chiar și o superstiție legată de zăgan: dacă umbra păsării te acoperă complet, vei avea mare noroc și vei ajunge o persoană foarte importantă. Spre deosebire de celelalte specii de vultur, zăganul mănâncă preponderent oasele, căutând măduva, și are nevoie de alte specii care să consume carnea unui cadavru înainte de a se hrăni ei. În luna iulie a acestui an, un zăgan a fost observat în România, după 83 de ani de lipsă, eveniment sărbătorit cu multă bucurie de comunitate ornitologilor. Pasărea, provenită dintr-un program de înmulțire în captivitate din Cehia, a fost eliberată în 2014 în Masivul Central Francez într-un proiect european de reintroducere a zăganilor. După ce s-a plimbat prinBelgia, Germania, Elveţia, Franţa, Austria, Slovacia, Polonia, Belarus, Ucraina, zăganul numit Adonis a ajuns și în România, după care s-a reîntors în Europa Centrală.

Zăganul Adonis surprins în vara anului 2016 în România. Foto: Sebastian Bugariu

Sper că v-am convins, dragi ascultători, că vulturii au locul lor bine desemnat în natură, și că lipsa lor ne-ar aduce multe deservicii. Pentru noi, oamenii, sunt mai importanți decât credem, și sunt foarte inofensivi, cu condiția să mai dăm și noi câte un semn de viață din când în când.

Lasă un răspuns