14.04.2016
Apăsați pentru a asculta podcast-ul emisiunii. Imediat sub înregistrare puteți citi integral textul emisiunii respective.
Așa cum iubitorii de muzică clasică se dau în vânt după notele compozitorilor celebri (Mozart, Enescu, Ceaikovscki), așa și ornitologii sunt pur și simplu înnebuniți de trilurile păsărilor. Pe ei îi veți vedea încordându-și urechea la orice sunet și bucurându-se enorm la auzul vreunei păsări pe care nu o văd prea des. Dar de cântă păsările?
În primul rând, pentru că pot. Au o adaptare anatomică, un organ numit „syrinx” situat acolo unde traheea se bifurcă în bronhii. Acest organ suplinește rolul laringelui, care la păsări nu e foarte dezvoltat, și care are rol în producerea sunetelor. La păsările cântătoare, adică cele care și-au dezvoltat capacitatea de a produce sunete, syrinxul face extraordinar de multă gimnastică – dacă putem spune așa – fiecare parte a acestui organ se mișcă independent, și unele păsări pot să atingă într-o fracțiune de secundă tot atâtea note cât are pianul de la un capăt la altul. Din punct de vedere vocal, păsările cântătoare au o gașcă a lor, un fel de grup care se diferențiază net de restul păsărilor non-cântătoare care pur și simplu emit niște sunete moștenite instinctiv. Deci atunci când vorbim despre capacitatea păsărilor de a cânta, ne vom referi la cele 10000 de specii cântătoare care includ pitulici, privighetori, lăcari, mierle, sturzi. Acestea nu doar că au devenit maestre ale cântecului, ci au învățat să folosească diverse sunete în diferite situații pentru a comunica mesaje și stări variate.
Un mascul de silvie mică (Sylvia curruca) cântând primăvara. Foto: V. Ajder
De exemplu, ornitologii sunt de acord cu faptul că păsările cântă pentru a-și stabili teritoriile. Spre deosebire de câini sau de bizoni, masculii de păsări cântătoare nu se mârâie și nu se iau la bătaie pentru a stabili frontierele dintre ei. În schimb, au ales o altă metodă: cântă unul mai abitir ca altul, aproape că își dau sufletul cântând, și de fapt la asta suntem noi martori atunci când ne plimbăm prin parc și ne delectăm cu cântecele păsărilor: lupta pentru teritorii. Cântecul este folosit de masculi și pentru a atrage femelele. Cu cât păsăroiul este mai vocal și are un repertoriu mai bogat, cu atât femelele se simt mai atrase și mai intrigate de acest cavaler ca atât de multe calități. Spre deosebire de masculi, femelele din zonele temperate folosesc sunete mai simple și mai scurte pentru a comunica, lăsând vocalizele în seama bărbatului care trebuie să-și apere locul. Așa cum vă dați seama, cântatul este o ocupație foarte consumatoare de energie, și păsările depun foarte mult efort tot țipând în stânga și dreapta că acesta e teritoriul lor și doar al lor. De aceea, femelele au ales să fie mai modeste din acest punct de vedere și să-și folosească energia pentru a îngriji puii. De dragul comunicării, ele totuși au păstrat anumite sunete pe care le folosesc în diverse situații. Lungimea și intensitatea lor nu poate fi comparată nici pe departe cu cea a cântecelor. Un cântec este caracterizat de o vocalizare relativ structurată, produsă în principal în 2 tipuri de situații: apărarea teritoriului și atragerea de parteneri. Sunetele, pe de altă parte, sunt mult mai scurte și nu chiar atât de ritmice, și sunt folosite de obicei atunci când există vreo amenințare prin apropiere sau când pasărea vrea să anunțe tuturor locul în care se află. Fiecare specie și fiecare individ are o varietate largă de cântece și sunete pe care le utilizează în contexte diferite, care împreună alcătuiesc un repertoriu. Deși deosebirea dintre sunet și cântec nu este întotdeauna clară, eu vă sfătui să descoperiți întregul repertoriu al speciei voastre preferate. Poate fi o revelație!
Mascul de mierlă (Turdus merula), meșter cântăreț. Foto: V. Ajder
Este important de menționat că, în cazul păsărilor cântătoare, aceste cântece melodioase se învață. Spre deosebire de alte păsări, care moștenesc instinctiv sunetele pe care le vor utiliza la maturitate, păsările cântătoare sunt nevoite să învețe complicatele secvențe de la părinții lor. Puii încep să învețe chiar din cuib, într-o perioadă numită „faza critică”, atunci când ascultă adulții cântând în jurul lor. După ce le apar penele, tinerii încearcă să imite aceste sunete, exersând până ajung la gradul de măiestrie cerut în lumea păsărilor. Unele păsări, precum sturzii, graurii, mierlele, învață să imite și alte specii de păsări, sau chiar și alte animale – broaște, pisici, iar unele mai trăsnite imită chiar și alarma la mașini sau alte sunete artificiale.
Precum am spus și în emisiunile anterioare, păsările sunt foarte răspândite pe întreg globul pământesc, lipsind doar în cele mai aspre și neprimitoare habitate. Este de așteptat ca într-o regiune anumită cântecul lor să sune un pic diferit față de alte regiuni. Așa precum oamenii au accente regionale, așa și păsările dezvoltă anumite dialecte în funcție de zona în care se află. Acest lucru este mai evident în cazul aceleași populații separate de vreun obstacol geografic – munți, suprafețe mari de apă. Aceste dialecte locale sunt transmise următoarelor generații, din tată în fiu dacă putem spune așa, și după mai multe generații, poate fi ușor observată diferența dintre cântece în cele două populații.
Precum ați observat, dragi prieteni, păsările nu reprezintă doar culorile naturii, ele oferă lumii întregi și cântece, extraordinar de variate și de frumoase. Eu vă invit să ciuliți urechile și să analizați finețea notelor, care o întrece cu mult pe cea umană. Mai ales acum, când e primăvară și toate parcurile sunt invadate de înaripate gălăgioase dornice să-și găsească perechea. Putem profita de această perioadă pentru a învăța cântecele a cât mai multor specii, iar asta ne va fi de ajutor întotdeauna, pentru că vom fi capabili să identificăm speciile care există într-o zonă fără să fie necesar să le vedem.