Fascinația mea pentru păsări se datorează, în primul rând, faptului că sunt niște ființe foarte frumoase și totodată extrem de simple. Le trebuie atât de puțin ca să supravieţuiască şi să-şi pună pe picioare puii! De altfel, grija și dedicația păsărilor față de urmașii lor încântă pe toți cei care studiază aceste frumoase animale. Chiar și oamenii care nu urmăresc îndeaproape viața păsărilor cunosc câteva elemente care le scot în evidență: fenomenul migrației, parada nupțială, și grija față de urmași.

Dacă aruncăm o privire la alte animale, la reptile, de exemplu, vom observa că grija lor față de urmași nu este atât de mare. Majoritatea femelelor își depun ouăle într-o vizuină sau gaură săpată în pământ, pe care o astupă și se întorc înapoi la treburile lor cotidiene. Puține șopârle și puțini șerpi le păzesc până când eclozează, iar pitonii își clocesc ouăle pentru o scurtă perioadă de timp. Dintre reptile, doar crocodilii au grijă și de ouă și de pui. La restul, puii ies din ouă la ceva vreme după depunere, și trebuie să se descurce pe cont propriu încă din prima zi de viață.

Păsările, pe de altă parte, manifestă o grijă deosebită față de urmașii lor. Aproape toate își clocesc ouăle, și apoi stau lângă pui din momentul eclozării și până când învață să zboare. Singurele excepții sunt păsările care parazitează alte specii la cuib, cum ar fi cucul, care n-are grija urmașilor deoarece își depune ouăle în cuibul altor păsări cumsecade.

La restul speciilor, gradul de grijă părintească variază. De exemplu, există specii numite „nidifuge”, cum ar fi gâștele, rațele, lișițele, corcodeii, prepelițele, ale căror pui ies din ou cu ochii deschiși, sunt acoperiți cu puf, și sunt gata să părăsească cuibul imediat după eclozare. La aceste păsări, grija părintească se rezumă la păstrarea puiului în siguranță și la hrănirea lui. La început, părintele îi aduce hrana celui mic, după care îl lasă să-și caute singur de mâncare, îi arată unde este sursa de hrană, îl învață cum să mănânce și ce anume este bun de mâncat. Condiția fiziologică a acestor pui le permite să fie independenți de părinți în scurt timp de la eclozare, zile sau săptămâni, în dependență de modul de hrănire.

De exemplu, puiul de scoicar, o pasăre care preferă estuarele, deltele și malurile mâloase ale lacurilor, stă pe lângă părinți până învață să deschidă de unul singur cochiliile melcilor și scoicilor, iar acest proces poate dura și luni întregi, până când capătă destulă experiență să spargă cochilia în mai puțin de un minut. Ulterior, mai stau pe lângă părinți până învață să zboare bine, iar după ce trec acest program de instruire, devin total independenți și nu mai au nevoie de grija părinților.

Pe de altă parte, păsările cu pui nidicoli, adică golași, neacoperiți, orbi și neajutorați, manifestă o grijă mult mai intensă pentru urmași. Cel puțin un părinte, dacă nu chiar ambii, trebuie să aducă constant mâncare la cuib, până când puii cresc și pot părăsi cuibul. Chiar și atunci, ei continuă să rămână pe lângă părinți și să cerșească mâncare. De obicei, masculul este cel care aduce într-una mâncare la cuib, iar femela rămâne cu puii pentru a-i proteja de ploaie, soare, să le țină de cald sau să alunge prădătorii.

Există specii la care masculul nu are nici o responsabilitate, cum se întâmplă la pitulicea comună, unde doar femela aduce hrană la cuib și îngrijește puii. Masculul nu se implică, el umblă cât e ziua de lungă de colo până colo și n-are nici o grijă. Totuși, la majoritatea speciilor, ambii parteneri își asumă responsabilitatea de a aduce hrană la cuib și de a îngriji urmașii. Din acest motiv, sistemul de mariaj cel mai întâlnit în lumea păsărilor nidicole este de tip monogam, adică un mascul și o femelă, ambii capabili să aibă grijă de urmași.

Există specii poligame, cel mai adesea caracterizate de un mascul și mai multe femele. Aici, rolul principal al masculului este să-și ofere teritoriul femelelor, astfel încât ele să aibă unde-și crește puii. După împerechere, el nu mai participă la creșterea puilor, indiferent dacă aceștia sunt acoperiți cu puf sau golași. Așa este cazul speciilor de rațe sălbatice, ai căror masculi pot fi văzuți în sezonul de cuibărire grămadă pe lac în timp ce femelele stau ascunse în stuf având grijă de boboci. Există și specii poliandrice, unde o femelă se împerechează cu mai mulți masculi. Aici tații sunt cei care au grijă de pui, eventual cu un mic ajutor din partea femelei din când în când.

Indiferent de sistemul de mariaj pe care îl adoptă adulții, toate păsările care clocesc sunt foarte responsabile cu puii lor, iar asta se referă mai ales la modul de hrănire. Părinții își hrănesc urmașii cu mâncare bogată în proteine. În timpul sezonului de cuibărire, când numărul insectelor este foarte mare și diversitatea e uriașă, părinții se hrănesc cu insecte mici iar puilor le cară pe cele mai mari și mai grase.

Alți părinți înghit hrana și o regurgitează atunci când ajung în cuib. Pe jumătate digerată și impregnată cu soluții pe care organismul puilor încă nu le produce, această hrană este deosebit de folositoare pentru cei mici. Porumbeii de exemplu produc un fel de substanță lăptoasă pe care le-o dau puilor. Păsările răpitoare, care se hrănesc cu carne crudă, sfâșie hrana în bucăți mici pentru ca puii să înghită mai bine. Când puii cresc mari, părinții nu le mai oferă hrana pe tavă, ci le aruncă prada din zbor pentru a-i determina să-și exerseze abilitățile de vânătoare. Un comportament interesant observat la ciori constă în faptul că părinții ascund pe unde pot mâncare, invitând puii să caute prin ascunzișuri, să găsească mâncarea singuri și să nu cerșească de la adulți.

Instinctul de hrănire e foarte pronunțat la păsările care au pui, iar acest instinct este stimulat de țipetele insistente și comportamentul de cerșire din partea puilor. Ei de obicei își așteaptă părinții cu gura căscată, și anume această gură căscată determină părintele să plaseze hrana în cioc. Uneori, pentru a face față cererii de hrană, ambii părinți sunt ocupați cu prinderea insectelor, iar la unele specii, cum ar fi corbii, ciorile și ciocănitorile, s-a observat chiar și o contribuție semnificativă din partea altor semeni mai tineri care asistă cuplul în munca lor neîntreruptă și își asumă responsabilități de dădacă.

Chiar și pentru puii nidicoli, care nu se descurcă imediat pe cont propriu, vine timpul să părăsească cuibul părintesc. Acest lucru se întâmplă atunci când le cresc penele și iau primele lecții de zbor. În perioada aceea ei rămân o scurtă perioadă lângă părinți, pentru a fi supravegheați de pe crengile din apropiere. Durata acestei perioade depinde de la o specie la alta, dar în toate cazurile are la bază un motiv foarte evident: cu cât mai mult părinții au grijă de pui, cu atât sunt mai multe șanse ca puiul să supraviețuiască până la maturitate. Totuși, adulții nu-și permit să-și dădăcească puii prea mult, pentru că migrația de toamnă se apropie și toată păsărimea trebuie să se pregătească serios pentru drumul lung. De aceea, juvenilii vor trebui să învețe să-și poarte de grijă chiar din primul an de viață, pentru că aceasta este calea cea mai sigură către supraviețuirea lor și a speciei în general.

Sper că v-am convins, dragi prieteni, de faptul că păsările sunt foarte buni părinți. Grijulii, atente și dedicate, păsările fac totul pentru urmașii lor și îi învață în același timp să fie independenți. Avem atât de multe să învățăm de la ele!

Silvia URSUL