Ce păsări poți vedea la hrănitoare?

Felicitări, ai instalat o hrănitoare! Abia aștepți ca păsările din cartier să observe cantina și să se ospăteze din bunătățile pregătite! Pe lângă faptul că vei ajuta păsările sălbatice să treacă cu bine peste iarnă, vei avea ocazia să vezi de la distanță mică diverse specii de păsări și să le observi comportamentul. Dar ce specii de păsări poți vedea la hrănitoare?  

În general, diversitatea păsărilor sălbatice care pot veni la hrănitorile artificiale este influențată foarte mult de locație. În orașe de regulă sunt mai puține specii de păsări pentru că există puține habitate naturale capabile să adăpostească o diversitate mare. La sat sau la marginea orașului este posibil să fim vizitați de mai multe specii de păsări, pentru că în aceste zone se găsesc grădini, pâlcuri de copaci, parcele neîngrijite, terenuri agricole și multe altele. Articolul de față își propune să enumere speciile care vin de regulă la hrănitorile instalate de oameni, însă trebuie de menționat că oricând și la orice hrănitoare pot apărea surprize și apariții neașteptate.

La o hrănitoare pot veni diverse specii de păsări sălbatice. Foto: Jonathan Hecke

Pițigoii – reprezintă un grup de păsări sedentare foarte răspândite atât în zonele urbane, cât și rurale. Ei sunt de obicei primii care apar la o hrănitoare. Pițigoii nu se îmbulzesc, ci preferă să vină pe rând: își iau câte o sămânță și zboară cu ea până la cea mai apropiată creangă, unde o decojesc în liniște. 

Pițigoiul mare (Parus major) – este cea mai comună dintre speciile de pițigoi. Are coloritul general al corpului galben, cu fruntea, creștetul și ceafa neagră. Masculii au o linie neagră (ca o cravată) ce traversează întregul abdomen. Femelele au cravata mult mai scurtă și mai subțire. În sezonul de reproducere, pițigoii mari se hrănesc cu nevertebrate, mai ales cu adulți și larve de insecte. În timpul iernii, hrana este compusă din semințe oleaginoase și fructe uscate.

Ce hrană oferim: semințe de floarea soarelui, dovleac, grâu, orz, păsat, nuci, bucăți de alune, unt, slănină, bucățele de carne. În general nu face mofturi, mănâncă aproape orice.

Pițigoiul albastru (Cyanistes caeruleus) – este un pițigoi mic, cu capul rotunjit, de culoare albastră. Corpul are frontal culoarea galbenă, iar spatele este de culoare albastră-verzuie. Femela este foarte asemănătoare cu masculul, însă are coloritul ușor mai spălăcit și mai puțin strălucitor. În sezonul de reproducere hrana principală constă din nevertebrate mici, în special insecte, iar toamna și iarna recurge la semințe, fructe și pomușoare. La hrănitoare este mai agresiv decât pițigoiul mare, și în pofida staturii mici se ia la harță cu aceștia din urmă. Preferă zboruri scurte și rapide pentru a-și lua hrana. Frecvent atârnă pe un picior cu capul în jos, în special la hrănitori suspendate.

Ce hrană oferim: semințe de floarea soarelui, dovleac, grâu, orz, păsat, miez de nucă, unt, untură, slănină.

Alte specii din familia pițigoilor care pot veni la hrănitori: pițigoi de brădet (Periparus ater), pițigoi sur (Parus palustris), pițigoi codat (Aegithalos caudatus).

Cintezele – această familie cuprinde păsări cântătoare ce au ciocuri puternice, în formă de con, adaptate pentru a mânca semințe și nuci. Păsările din această familie nu prea se descurcă la hrănitorile suspendate și din acest motiv preferă să stea pe pământ și să ciugulească ce cade pe jos. Hrănitoarea de tip tavă este una potrivită pentru speciile din această familie:

Cinteza (Fringilla coelebs) – este o specie parțial migratoare, în sensul că de obicei femelele și imaturii pleacă în migrație, iar masculii rămân aici în sezonul rece (din latină coelebs înseamnă celibatar, cu referire la obiceiurile de migrație ale acestei specii). Masculul de cinteză are culoarea cărămizie, spatele este cafeniu, iar ceafa și părțile laterale ale capului sunt de culoare gri spre albastru metalic. În sezonul de reproducere specia se hrănește cu insecte și larvele acestora, iar pe timp de iarnă se adună de obicei în stoluri mai mari și caută mâncare pe terenuri agricole (consumă diverse părți ale vegetației rămase pe câmpuri). Cintezele pot apărea la hrănitorile instalate de oameni, în special cele din zonele urbane sau margine de pădure.

Ce hrană oferim: semințe de floarea soarelui, dovleac, orz, păsat, miez de nucă, alune, arahide

Florinte (Chloris chloris) – este o altă specie din familia cintezelor care obișnuiește să vină la hrănitorile sub formă de tavă instalate în zonele rurale sau marginea localităților. Poate apărea și în localitățile urbane, cu condiția să existe prin preajmă parcuri sau terenuri părăginite. Masculul este viu colorat: spatele și burta sunt galben-verzui, iar obrajii, gâtul și părțile laterale ale corpului sunt gri, în timp ce coada și aripile sunt galbene. Femela are un colorit mai șters – gri-maroniu cu tente verzui. Ambii pot fi văzuți la hrănitori, adoptând un comportament asemănător cintezelor. Pe timp de iarnă, aceste păsări se adună în stoluri numeroase, la un loc cu alte specii înrudite (cinteze, sticleți, cânepari, scatii) și se deplasează în grupuri mari pentru a căuta hrană.

Ce hrană oferim: semințe de floarea soarelui, dovleac, orz, miez de nucă, fructe uscate, sâmburi.

Botgros (Coccothraustes coccothraustes) – este o specie sedentară, putând fi observată deseori în sezonul rece prin păduri sau fâșii forestiere. La hrănitori este un oaspete mai rar, însă poate veni uneori în special în iernile aspre. Preferă hrănitoarea sub formă de tavă. Este o pasăre mai mare decât cele amintite mai sus, având penajul cafeniu-roșcat, cu negru la bărbie și la aripi. Ciocul este vizibil masiv și puternic, care servește la spargerea sâmburilor tari de la diverse fructe, în special cireșe și vișine. În sălbăticie mănâncă semințe de pin, fructe de pădure, semințe încolțite. Pe timp de iarnă, botgroșii se adună în grupuri mici și hoinăresc prin diverse habitate în căutarea hranei.

Ce hrană oferim: sâmburi de cireșe, vișine, prune, caise, măsline, semințe de floarea soarelui, dovleac, orz.

Alte specii din familia cintezelor care pot apărea la hrănitori: sticlete (Carduelis carduelis), cânepar (Linnaria cannabina), mugurar (Pyrrhula pyrrhula).

Familia vrăbiilor – așa cum probabil știți deja, în Republica Moldova există trei specii din această familie: vrabia de casă (Passer domesticus), vrabia de câmp (Passer montanus) și vrabia negricioasă (Passer hispaniolensis). Doar primele două rămân la noi inclusiv în sezonul rece, și pot fi văzute aproape oriunde, chiar și în mijlocul orașelor mari. Ca și alte specii de păsări sedentare pe timp de iarnă, vrăbiile se adună în stoluri mari și zboară pe distanțe scurte în căutare de mâncare. Atât vrabia de casă, cât și cea de câmp, sunt specii foarte oportuniste și mănâncă aproape orice. Vor profita de mâncarea oferită de oameni la hrănitori, însă spre deosebire de pițigoi (de exemplu), fac mizerie și dau semințele jos.

Vrabia de casă (Passer domesticus) – Masculul are penajul cafeniu-pătat pe spate, iar fruntea, creștetul și pieptul sunt cenușii. De la bărbie pornește în jos o dungă neagră, relativ lată, ce se oprește la gușă (această „cravată” are rol esențial în stabilirea ierarhiei în stol: cu cât e mai mare și mai clară, cu atât masculul semnalizează vigoare și putere de dominație). Femela are un penaj mai șters, fiind cafeniu-striată. Se hrănește preponderent cu semințe de cereale, plante și tot felul de insecte, însă de fapt se adaptează la orice meniu alimentar disponibil, inclusiv deșeuri sau resturi de mâncare. Pe timp de iarnă, recurge la tot felul de semințe – dacă are de ales, preferă ovăzul și grâul.

Ce hrană oferim: semințe de floarea soarelui, orz, ovăz, grâu, alune, arahide, miez de nucă, unt, untură, slănină.

Vrabia de câmp (Passer montanus) – este ușor mai timidă decât ruda sa de casă și mai puțin legată de localități. Totuși, se poate întâlni cu ușurință atât la oraș, dar mai ales la sat, în special dacă în apropiere există grădini, tufișuri sau terenuri împărăginite. Masculul are creștetul brun-ciocolatiu, obrazul alb cu o pată neagră. Pieptul este alb-crem, iar bărbia și partea centrală a gâtului este neagră. Pieptul și abdomenul sunt de culoare crem-murdar, iar spatele este cafeniu-pestriț. Femela nu se deosebește de mascul. În timpul sezonului de reproducere consumă nevertebrate (diverse specii de insecte, melci, păianjeni, viermi), iar în rest – hrană vegetală (semințe, fructe, resturi alimentare etc.). Pe timp de iarnă pot veni și la hrănitorile instalate de oameni, nefiind pretențioase la alimentele propuse.

Ce hrană oferim: diverse semințe de plante, inclusiv floarea-soarelui, boabe de grâu, alune, arahide, miez de nucă, untură, slănină.

Țicleanul (Sitta europaea) – este singurul reprezentant al familiei Sitittidae în Republica Moldova. Popular i se mai spune și scorțar, pentru că este deseori văzut pe scoarța arborilor, unde caută insecte mici pentru a le consuma. Această specie este sedentară la noi. Țicleanul este o pasăre relativ scurtă și îndesată, dar are ciocul alungit. Pieptul și abdomenul sunt de culoare maro-cărămiziu, iar spatele și aripile gri-albastre. De la cioc pornește o sprânceană lungă și pronunțată, care se termină aproape de umăr. În sezonul de reproducere pasărea se hrănește cu insecte (în special omizi și gândaci), însă toamna și iarna consumă semințe și nuci. Îi place să-și facă provizii multe pe iarnă, fiind un colecționar inveterat. Nu este un oaspete des întâlnit la hrănitori, însă atunci când apare e destul de agresiv și alungă alte păsări. Are preferință pentru alimentele grase (unt, untură, slănină) și nuci sau alune. Vizitează atât hrănitorile sub formă de tavă, cât și cele suspendate.

Ce hrană oferim: diverse semințe de plante, boabe de grâu, alune, arahide, miez de nucă, jir (fructul fagului).

Familia ciocănitorilor – în Republica Moldova avem 8 specii de ciocănitori, majoritatea fiind sedentare (doar una pleacă în emisfera sudică și revine primăvara). În localități putem întâlni cu precădere doar câteva specii, iar șansele de a le vedea la hrănitoare cresc dacă ne aflăm într-o zonă rurală. De obicei hrana pe care o punem în mod normal la dispoziția speciilor descrise mai sus nu este atractivă pentru ciocănitori, din simplul motiv că nu au ciocul adaptat la acest tip de hrană. Totuși, dacă la hrănitoare există nuci sau alune, aceste păsări pot apărea mai ales dacă nu găsesc alte resurse.

Ciocănitoarea de grădini (Dendrocopos syriacus) – are un penaj general compus din culorile alb, negru și roșu: spatele și aripile sunt negre cu linii albe, pieptul și abdomenul alb, creștetul negru, fruntea albă, regiunea subcaudală roșie. Masculul are la ceafă o pată roșie care lipsește la femelă. În mod normal, pasărea se hrănește cu insecte în diverse stadii de dezvoltare (larve, pupe și ponte) pe care le scoate din lemnul copacilor bătrâni. În sezonul rece, când insectele sunt mai greu de găsit, consumă semințe tari sau boabe. Poate apărea la hrănitorile instalate de oameni, cu precădere la cele suspendate, de care se agață pentru a mânca.

Ce hrană oferim: pentru ciocănitori se poate confecționa o ghirlandă din jumătăți de nucă sau alune/arahide care să atârne dintr-un copac. Va consuma și bile de untură, la fel suspendate.

Ciocănitoarea pestriță mare (Dendrocopos major) – are aproape același colorit general ca și ciocănitoarea  grădini, însă obrazul îi este traversat de o linie neagră ce se unește cu ceafa, element care lipsește la D. syriacus. De regulă, habitatele ambelor specii se suprapun parțial, însă ciocănitoarea pestriță mare are o preferință mai accentuată pentru păduri și parcuri, pe când ciocănitoarea de grădini alege spațiile verzi din interiorul localităților. Oricum, pe timp de iarnă ambele specii vin tot mai aproape de habitatele umane în căutare de hrană, iar ciocănitoarea pestriță mare are aceleași nevoi nutriționale ca și cealaltă specie.

Ce hrană oferim: pentru ciocănitori se poate confecționa o ghirlandă din jumătăți de nucă sau alune/arahide care să atârne dintr-un copac. Va consuma și bile de untură, la fel suspendate.

Alte specii din familia ciocănitorilor care pot apărea la hrănitori: ghionoaia sură (Picus canus), ciocănitoarea pestriță mică (Dryobates minor).

Familia corvidelor – din această familie fac parte ciorile, stăncuțele, coțofenele, gaițele. Aceste păsări sunt foarte inteligente și nu ezită să dea târcoale pe la hrănitori pentru a face rost de mâncare. Gaițele și coțofenele în special sunt interesate de alimente pe care le pot depozita, cum ar fi alunele sau arahidele, care nu se strică repede. Ciorile de asemenea vor vedea dacă la hrănitoare există alimente pe care le pot ascunde sau îngropa, însă vor consuma pe loc semințe sau altă hrană perisabilă.

Coțofana (Pica pica) – are penajul alb cu negru, coada este foarte lungă în raport cu corpul. Este o specie omnivoră, adică adaptată la un meniu cuprinzător de hrană. Consumă în mare parte nevertebrate și hrană vegetală, însă de regulă hrana variază în funcție de perioada anului și de locație. În sezonul de reproducere va consuma insecte, viermi, râme, mamifere mici, șopârle, broaște, pui de păsări sau ouă, iar pe timp de toamnă și iarnă consumă semințe, boabe, fructe, resturi menajere. La hrănitoare vine din curiozitate, fiind atrasă de agitația păsărilor mici. Se descurcă cel mai bine la o hrănitoare de tip tavă sau pe pervaz, dar are capacitata de a se hrăni chiar și la o hrănitoare suspendată.

Ce hrană oferim: semințe de floarea soarelui, dovleac, mei, alune de pădure, arahide, nuci, grâu, porumb, struguri, stafide, bucăți de mere, bucățele de carne, bile de untură, slănină.

Gaița (Garrulus glandarius) – este înrudită cu coțofana. Are penajul cenușiu-roșcat, iar aripile au culoarea albastră deschisă punctate cu negru. Are și ea un meniu alimentar variat, hrănindu-se cu animale, insecte, fructe, semințe. Asemenea coțofenei și a altor corvide, are obiceiul de a depozita hrana prin îngropare, ceea ce contribuie la răspândirea multor plante, în special copaci. La hrănitoare poate apărea episodic și fugitiv, fiind adepta furtului (ia ceva ce i-a plăcut și zboară să depoziteze).

Ce hrană oferim: semințe de floarea soarelui, dovleac, mei, alune de pădure, arahide, nuci, grâu, porumb, struguri, stafide, bucăți de mere, bucățele de carne, bile de untură, slănină.

Alte specii din familia corvidelor care pot apărea la hrănitoare: cioara grivă (Corvus corone), cioara de semănătură (Corvus frugilegus), stăncuța (Coloeus monedula).

Familia porumbeilor – reprezentanții acestei familii sunt larg răspândiți, inclusiv în orașe, unde s-au adaptat cu succes la condițiile oferite de mediul urban. Unele specii se află mereu în preajma oamenilor, cum ar fi porumbeii de casă sau guguștiucii. În unele locuri vor fi nelipsiți de la hrănitoare, însă nu sunt genul de oaspeți așteptați cu drag – mănâncă murdar, fac risipă de semințe, alungă alte păsări și pot chiar distruge hrănitorile.

Porumbelul de casă (Columba livia domestica) – această specie provine dintr-o specie sălbatică de porumbel, numit porumbel de stâncă (Columba livia). Porumbelul de casă a fost domesticit de către oameni cu mii de ani în urmă, dar între timp s-a resălbăticit și duce un mod de trai semi-domestic. Se întâlnește preponderent în mediul urban pentru că s-a adaptat foarte bine la clădirile înalte, care înlocuiesc habitatul de stâncă originar. Porumbeii de casă se hrănesc cu alimente foarte variate și nu sunt pretențioși. Sunt de obicei printre primele păsări care observă o hrănitoare nouă în cartier și concurează de multe ori cu pițigoii. Se descurcă ușor la hrănitorile de tip tavă sau pervaz, însă nu se împacă cu hrănitorile suspendate.

Ce hrană oferim: mănâncă aproape orice, de la cereale și semințe până resturi alimentare și bile de untură.

Guguștiucul (Streptopelia decaocto) – este o specie înrudită cu porumbelul, însă are o siluetă mai suplă decât acesta, iar penajul este unul clasic: culoarea crem-murdar cu un inel negru la ceafă. Specia se întâlnește mai multe în mediul rural, însă se poate vedea și la oraș. Preferă să stea prin copaci sau pe stâlpi, iar pe timp de iarnă se adună în stoluri mai mari și caută mâncare. La hrănitoare vin câte unul-doi și mănâncă până se satură. Îi plac hrănitorile de tip tavă sau pervaz și nu se descurcă la hrănitorile suspendate.

Ce hrană oferim: această pasăre iubește cerealele: grâu, orz, ovăz, mei.

Familia mierlelor/sturzilor – consumă preponderent fructe și mai rar semințe. În sezonul de cuibărire se hrănesc cu insecte pe care le găsesc în etajul inferior al pădurilor și parcurilor, însă pe timp de iarnă recurg la pomușoare. Nu obișnuiesc să consume semințe sau nuci din cauza că au ciocul moale. Aceste specii nu vin chiar des la hrănitorile din orașe, însă sunt șanse să le avem ca oaspeți dacă locuim la margine de localitate sau aproape de un parc/pădure.

Mierla (Turdus merula) – este o specie sedentară, ce stă la noi și pe timp de iarnă. Masculul este complet negru, iar ochiul are un inel galben vizibil de la distanță. Picioarele și ciocul sunt de culoarea galbenă. Femela are un colorit negru-cafeniu mai șters, iar ciocul și picioarele sunt gri-cafenii. Specia este omnivoră, consumând tot felul de insecte și viermi, dar de asemenea îi plac fructele și pomușoarele. Poate fi un vizitator la hrănitorile de pervaz sau de tip tavă.

Ce hrană oferim: bucăți de mere, inclusiv mere pădurețe, pomușoare (fructe de soc, călin, porumbar, păducel, corn, mur, măceș), arahide mărunțite, fulgi de ovăz, insecte uscate, semințe de floarea soarelui decojite, stafide.

Cocoșar (Turdus pilaris) – specia este frecventă la noi în special în timpul iernii, când vine din nordul continentului. De obicei formează stoluri numeroase care zboară pe câmpuri în căutare de hrană, dar în unele ierni se pot vedea cocoșari inclusiv în sate și orașe, acolo unde ocupă habitate mai deschise cu garduri vii. Cocoșarul (sau sturzul de iarnă) are spatele este maroniu, abdomenul alb, cu o pată roșiatică pe piept și puternic pătat în partea inferioară. Capul are culoarea gri iar în zona ochilor are o pată neagră ce provoacă senzația de mască. Ca și mierla, se hrănește în principal cu nevertebrate, dar în sezonul rece se hrănește cu fructe de pădure. Este timid la hrănitorile instalate de oameni, însă va consuma fructul arbuștilor decorativi din preajma caselor (păducel, cenușar, tisă, ienupăr, măcieș, călin, cătină ornamentală, berberis).

Ce hrană oferim: pomușoarele menționate mai sus, bucăți de mere, stafide, semințe de floarea soarelui decojite.

Alte specii din familia mierlelor care pot apărea la hrănitoare: sturzul cântător (Turdus philomelos), sturzul viilor (Turdus iliacus), sturzul de vâsc (Turdus viscivorus).

Precum vedeți, toate speciile de păsări descrise mai sus au în comun un lucru important: în sezonul cald consumă multe insecte. În special atunci când au pui, păsările fac zilnic sute de zboruri la cuib, aducând între 500-1500 de insecte diferite (râme, greieri, coropișnițe, viermi, omizi, fluturi, păianjeni, libelule, purici de plante, gândaci și multe altele). Așadar, se poate vedea cu ușurință că aceste păsări fac un bine enorm nouă și mediului înconjurător, consumând multe insecte ce pot fi dăunătoare. Oferindu-le hrana necesară pe timp de iarnă, oamenii ajută aceste specii să se perpetueze și să asigure funcționarea habitatului din care fac parte. Așadar, nu ezitați să atrageți aceste păsări la hrănitoare!

La o hrănitoare pot apărea în permanență și surprize. Nu este obligatoriu să vezi toate aceste specii prezentate de noi, dar cu siguranță este posibil să vezi și alte specii pe care nu le-am amintit. Acestea sunt dintre cele care vizitează cel mai frecvent hrănitorile.

Nu uitați: informați-vă despre regulile de hrănire corectă a păsărilor sălbatice AICI.

2 thoughts on “Ce păsări poți vedea la hrănitoare?

  1. Mircea olteanu

    Articolul este foarte folositor. Mulțumiri si așteptăm altele la fel de bune.SARBATORI FERICITE ALATURI DE CEI DRAGI!

    1. Ursul Silvia Post author

      Multumim pentru apreciere! Nu ezitați să ne sugerați subiecte pe care le-ați dori discutate în articolele noastre. Sărbători frumoase și multă fericire!

Lasă un răspuns