fbpx

„Păsările – culorile naturii”: Preferințele de cuibărit ale păsărilor

05.05.2016

Apăsați pentru a asculta podcast-ul emisiunii. Imediat sub înregistrare puteți citi integral textul emisiunii respective.

 

Şi iată că iarăşi ne auzim pe undele EcoFM, şi eu iar încep să povestesc toate câte ştiu despre păsări, şi astăzi vom merge mai departe cu curiozitatea noastră şi vom afla mai multe despre preferinţele de cuibărit ale păsărilor.

Aşa cum este de aşteptat, fiecare pasăre are gusturile ei în acest domeniu, iar alegerea locului de cuibărit şi construcţia cuibului depinde foarte mult de condiţiile climatice ale zonei, de contextul geografic, de resursele de hrană, de perioada de incubaţie şi de durata aflării puilor în cuib. Mai mult decât atât, majoritatea păsărilor îşi fac cuibul în locuri care pot deranja oamenii, dar care, din punctul de vedere al păsărilor, sunt perfecte. De aceea, se întâmplă deseori să găsim cuiburi de păsări situate în cele mai neobişnuite locuri pentru noi, dar care oferă păsărilor siguranţa că nici un prădător nu va avea acces şi că vor exista mereu în apropiere surse constante de hrană. Iar în ceea ce privește forma, dimensiunea sau aspectul cuibului, aici păsările și-au permis să fie inventive și chiar originale. Pornind de la bine-cunoscutele cuiburi de rândunici sau de lăstuni, pe care le vedem frecvent la țară, sau de la răspânditele cuiburi de ciori, care alcătuiesc adevărate colonii etajate, și terminând cu cuiburile de prigorii care își sapă galerii întinse în malurile de lut, păsările întrec cu ușurință alte animale la capitolul „arhitectura casei” și demonstrează tuturor că știu să îmbine practicul cu esteticul.

De exemplu, un campion cunoscut de puțini oameni de pe aici este pițigoiul pungar (Remiz pendulinus), numit astfel datorită felului în care își construiește cuibul. Casa perfectă pentru el trebuie să atârne, în primul rând, de o creangă a unui copac, și de obicei este suspendată deasupra unei suprafețe acvatice (un lac, un eleșteu, un canal în care apa curge lent). Masculul, care are doar 11 centimetri, ia foarte în serios munca de construcție a cuibului, și își dă silința să îl facă cât mai frumos și mai iscusit. Folosește cele mai fine materiale: puf de salcie, papură, stuf, pânză de păianjen, lână, păr de animale, și forma finală seamănă cu o pungă sau o traistă, lucru care s-a transferat și asupra numelui speciei. De parcă nu ar fi suficient, el își construiește și un fel de vestibul, o mică verandă de câțiva centimetri care dă în sala mare, dacă putem spune așa, adică cuibul propriu-zis. Ce mai, adevărat gospodar! Evident că există și un scop pentru toată această construcție sofisticată: femela pițigoiului trebuie să fie mulțumită de confortul casei. De aceea, ea îl urmărește pe mascul în timp ce el îi dă zor cu confecționarea cuibului, iar când acesta este gata, femela face controlul calității: se așează în cuib ca să testeze puterea de rezistență a acestuia. Dacă cuibul cade, masculul trebuie să înceapă totul din nou, să construiască un cuib mai viguros, pentru a putea susține atât greutatea femelei, cât și cea a ouălor, și ulterior, a puilor.

Pițigoi pungar (Remiz pendulinus) în cuibul său. Foto: V. Ajder

O rudă de-a pițigoiului pungar, este pițigoiul codat, numit astfel datorită cozii neobișnuit de lungi. Spre deosebire de ruda lui cu cuibul ca o pungă, pițigoiul codat preferă umbra și confortul pădurii, dar și el își construiește casa sub formă de balon, și atenție, foarte elaborată. El folosește vreo 4 tipuri de materiale de construcție: licheni, mușchi, pânză de păianjen și pene sau puf. Și este foarte darnic cu aceste materiale de construcție: într-un cuib s-au numărat 2000 de pene diferite, care aparțineau la cel puțin 19 specii de păsări. Vă dați seama cât de pufos și moale este acest cuib! Datorită acestui lucru, cuibul este foarte flexibil, dar îți păstrează totuși stabilitatea datorită patului de mușchi și a pânzei de păianjen. Micile frunzulițe ale mușchiului acționează ca niște cârlige, iar firele de păianjen funcționează ca niște lianturi care mențin cuibul intact. Stăpânul casei își ia și niște măsuri de precauție: pe dinafară fixează licheni rupți de pe coaja copacului pentru a-și camufla reședința și a-i convinge pe prădători că acolo nu e nimic interesant.

Dar credeați că numai pițigoii sunt deștepți și își meșteresc cuiburi ingenioase? Există păsări care își fac cuiburi plutitoare, pe apă, ca un fel de platforme plimbărețe cu ajutorul cărora scapă de prădătorii de pe mal. De exemplu, corcodelul mare (Podiceps cristatus), despre a cărui paradă nupțială captivantă v-am vorbit cu ceva timp în urmă, își face cuibul folosind vegetație de baltă (stuf, rogoz, papură) care fie plutesc libere în voia apei, fie sunt ancorate de plantele care își au rădăcinile la fundul lacului dar ies la suprafață. Acolo unde cresc nuferi, ca de exemplu în delta Dunării sau pe lacul Beleu, corcodeii se urcă cu îndrăzneală pe aglomerările de nufăr și se lăfăie pe această saltea naturală. Platforma de cuibărit este una complexă, întrucât are prevăzute, pe lângă cuibul propriu-zis, locuri de odihnă atunci când femela sau masculul își iau o pauză de la clocit. Întrucât corcodelul este o specie acvatică și stă toată ziulica pe apă, el are nevoie ca acest cuib să fie plutitor și accesibil din orice punct al bazinului acvatic.

Femelă de corcodel mare (Podiceps cristatus) pe cuib plutitor. Foto: Silvia Ursul

Uite că iarăși timpul a trecut foarte repede și eu nici măcar nu am enumerat frumusețile de cuiburi care există la noi în țară. Dar știți cum o să facem? Vă las pe voi să dați o raită prin natură și să vedeți cu ochii voștri pe unde își fac păsările casele. Și voi aștepta de la voi informații despre cuiburile lor, și despre felul în care acestea servesc la creșterea puilor. Pe curând, dragi prieteni ai Naturii!

Lasă un răspuns