fbpx

Pelicanii – eterna „pagubă” a pisciculturii

Ceea ce vedem zilele acestea pe lacurile de la Dănceni-Nimoreni este un fenomen normal de dispersie la pelicanii comuni (Pelecanus onocrotalus). Cel mai probabil, stolul care a poposit este format din exemplare tinere (de anul trecut și s-ar putea chiar și de anul acesta). Tinerii pelicani, după ce cresc până la etapa la care se descurcă singuri, vizitează diverse locuri de cuibărit și de hrănire, testând în permanență zone noi.

În Republica Moldova prezența pelicanilor este foarte obișnuită în special în sudul țării. Aceștia pot fi văzuți în fiecare vară pe lacurile de la Sărata Nouă sau Cneazevca (rn. Leova), lacurile de la Talmaza (Ștefan Vodă), cele din Găgăuzia (Taraclia, Congaz și Comrat) sau lacurile Prutului de Jos (Manta și Beleu din raionul Cahul). În România au fost observați pelicani chiar mai la nord de Iași. Chiar zilele trecute au fost surprinse stoluri imense care urcau sus pe Prut în zona Hîncești, așa că aceste păsări sunt ceva la ordinea zilei pentru localitățile din preajma bazinelor acvatice bogate în pește.

Pelicani comuni (Pelecanus onocrotalus) pe lacul Taraclia. Foto: Gheorghe Țîcu

De multe ori deplasările acestea pe distanțe mici ale pelicanilor pot fi influențate de presiunea tot mai mare în interiorul populației asupra zonelor bune de hrănire – cu alte cuvinte, tinerii sunt nevoiți să își caute de mâncare în altă parte din cauza că locurile clasice sunt foarte aglomerate cu alți pelicani. În biologie, presiunea semenilor este oarecum benefică, pentru că în acest mod mulți indivizi se vor dispersa și vor căuta alte zone bune de hrănire sau chiar cuibărit. Desigur că în cazul nostru pelicanii nu vor rămâne să cuibărească – sezonul lor durează din martie până în iunie. În regiunea în care ne aflăm, cel mai bun loc pentru cuibărirea pelicanilor este Rezervația Biosferei „Delta Dunării” – aici, într-o zonă izolată şi inaccesibilă din partea de nord a acesteia se află cea mai mare colonie de pelican comun din Europa.

Este posibil ca imaginea să conţină: pasăre, cer, în aer liber, apă şi natură
Stol de pelicani comuni pe unul din lacurile din Delta Dunării. Foto: Vitalie Ajder

Totuși, este greu de spus cu precizie dacă pelicanii de la noi vin anume din România sau Ucraina, pentru că stoluri mari de pelicani se întâlnesc în ecosistemul deltaic din ambele țări și pe lagunele/limanurile caracteristice țărmului nordic al Mării Negre (Limanul Sasic, Limanul Ialpug, Limanul Nistrului). Totuși, în România cuibăresc mai mult de jumătate din populația europeană de pelicani comuni (până la 4000 de perechi).

Pelicani comuni hrănindu-se pe lacul Manta. Credit: Florian Klingel

Problema derivată din acest fenomen de dispersie – perfect normal în lumea animală – este ilustrată de faptul că oamenii nu tolerează prezența pelicanilor pe lacurile artificiale sau amenajările piscicole. În special arendașii lacurilor piscicole se simt îndreptățiți să-și apere investițiile în fața acestor păsări ihtiofage (consumatoare de pește), și recurg la diverse metode de a le speria. Cea mai simplă și la îndemână metodă este folosirea armei de vânătoare pentru a împușca în aer la anumite intervale de timp – zgomotul sperie păsările și le face să-și ia zborul. Metoda nu este interzisă de legislația în vigoare – mai bine zis nu e stipulată nicăieri – iar cetățenii noștri susțin că practica este inofensivă și nu omoară aceste păsări care sunt incluse în Cartea Roșie. Problema e că gloanțele folosite de arendași sunt din plumb, element deosebit de toxic care rămâne să contamineze solul, aerul și apa, și apoi ajunge în plante și organismele animale. În cazul unui nivel ridicat de plumb, păsările sălbatice mor pentru că plumbul le afectează sistemul nervos. Se estimează că aproximativ 10-20 milioane de păsări și alte animale mor în fiecare an în urma ingerării plumbului rămas în urma vânătorilor. Din acest motiv, țări precum Danemarca, Belgia, Olanda, Norvegia au interzis utilizarea gloanțelor de plumb în absolut orice activitate de vânătoare, indiferent de specie sau de locație. La noi acest lucru este încă legal, din păcate.

De asemenea, în alte țări, piscicultorii folosesc tunuri anti-păsări – sperietori inofensive, pe bază de gaz butan sau propan, care pot fi programate să emită un sunet puternic (120 dB) la intervale de până la 30 minute. Aceste sperietori sunt destinate protecției culturilor agricole, bălților, livezilor și a altor zone unde îndepărtarea păsărilor sălbatice este esențială pentru a nu pierde recoltele. Evident, pentru agenții noștri economici, metoda este prea scumpă și prea sofisticată, și din acest motiv împușcarea în aer cu vechea pușcă rămâne a fi metoda cea mai populară.

O altă problemă care accentuează conflictul dintre oameni și pelicani este faptul că toate lacurile din Republica Moldova (cu foarte puține excepții) sunt artificiale și construite pentru diverse scopuri economice. Din acest motiv, acestea nu fac parte din arii protejate și se află în proprietatea publică a statului, gestionate de Agenția „Apele Moldovei” şi transmise în arendă diverșilor agenți economici. Singura zonă umedă protejată de stat este Rezervația Biosferei „Prutul de Jos”, – lacurile Beleu și Manta – unde pelicanii nu sunt alungați sau intimidați. Însă, din păcate, aceste lacuri naturale nu conțin resurse de hrană suficiente și din acest motiv pelicanii sunt nevoiți să viziteze alte zone, inclusiv amenajări piscicole artificiale, unde nu sunt bineveniți.

Pelicani comuni pe lacul Manta. Foto: Ion Grosu de la Birding Moldova

Nu intenționăm să vorbim pe lung despre dorința de îmbogățire și comportamentul agresiv al unor arendași (care închiriază lacurile de la stat, deci nu le cumpără și nu devin proprietari exclusivi). În experiența noastră am observat de foarte multe ori că pentru oamenii care își construiesc afacerile pe resurse 100% naturale, nu există noțiunea de „biodiversitate”, ci există dichotomia foarte strictă între „animale benefice” și „animale dăunătoare” – în ultima categorie intrând toate speciile care nu-și aduc aportul concret la îmbogățirea agentului economic. Considerăm că această perspectivă este depășită și că animalele sălbatice nu mai trebuie privite drept concurenți ai umanității sau ca pestă care necesită a fi eliminată. În contextul crizei de mediu în care ne aflăm, e nevoie să reflectăm la măsura în care specia umană a acaparat toate habitatele esențiale vieții sălbatice.

Lasă un răspuns