fbpx

„Păsările – culorile naturii”: Gâsca cu gât roșu (Branta ruficollis)

03.03.2016

Apăsați pentru a asculta podcast-ul emisiunii. Imediat sub înregistrare puteți citi integral textul emisiunii respective.

 

Bună ziua, și bine v-am regăsit la rubrica noastră!

Cred că mulți dintre noi au observat legendarele stoluri în formă de V care brăzdează cerul Moldovei în fiecare primăvară și toamnă. Puțini, însă, înțeleg de unde vin și unde se îndreaptă – traseul migrației este mereu fascinant chiar și pentru ornitologii care uită să îndepărteze binoclul de la ochi în această perioadă. Nu poți să rămâi indiferent în fața acestei sărbători a lumii vii: mii de păsări care vin de la un capăt al lumii și pleacă în alt capăt, trec frontiere și traversează munți fără nimic altceva decât propriile aripi. Din țară în țară, din popas în popas, păsările parcurg răbdător mii de kilometri în căutarea locurilor de odinioară, și continente întregi devin aeroporturi ad-hoc unde diverse trasee aeriene se intersectează și se varsă unul într-altul. Țărișoara noastră mică, așternută în calea acestor mari migrații, a devenit loc de popas pentru felurite păsări (clasificate de ornitologi în așa-numitele „categorii fenologice”): oaspeți de vară, specii de pasaj, iar unele sunt migratoare parțial. Unui ornitolog i-s dragi toate, căci îi oferă zi de zi, indiferent de perioada anului, imagini și momente de neprețuit.

O pasăre deosebit de simpatică care vine pe aici în timpul iernii și care este cunoscută mai puțin pe la noi este gâsca cu gât roșu (Branta ruficollis) – o specie deosebit de frumoasă și multașteptată pe timpul iernii de către iubitorii de păsări. Branta ruficollis cuibărește în peninsula Taimyr (cea mai mare populație), iar alte câteva stoluri mai mici aleg să se stabilească pe timpul verii ceva mai aproape, în peninsulele Gydan sau Yamal din Federația Rusă. Întrucât coastele peninsulelor unde obișnuiesc să-și scoată puii sunt înghețate bocnă din septembrie până în iunie, gâștele cu gât roșu aleg să-și petreacă iarna undeva mai la sud, în regiuni care să le amintească de vatra lor îndepărtată.

Stol de Branta ruficollis. Foto: Pavel Simeonov

Prin anii ’50 ai secolului trecut, aceste păsări iernau pe coasta vestică a Mării Caspice (cu precădere pe țărmul azerbaidjan). Totuși, din motive necunoscute, și-au schimbat cât ai clipi din
ochi cartierul de iernare, mutându-se pe țărmul Mării Negre. Acest lucru a mirat comunitatea științifică, știut fiind faptul că majoritatea păsărilor migratoare își schimbă rar locul de „trai” și o fac doar în cazul unui deranj foarte mare. Ornitologii au observat că, de câțiva ani buni, 80-90% din efectivul populațional mondial se adună în câteva locuri din apropierea Mării Negre (locuri numite în jargon profesionist „roost sites” – locuri de înnoptare). Cel mai mare stol de Branta ruficollis preferă să pirotească în Bulgaria, în preajma lacurilor Shabla și Durankulak, dar câteva mii de gâște preferă să se adune în regiunea Dobrogea din România, lângă lacul Razim-Sinoe. Unele se adună în regiunea de coastă cuprinsă între Delta Dunării și fluviul Nistru (deci malul ucrainean al Mării Negre). Stoluri foarte mici au fost observate și în situl Ramsar Manta-Beleu (zonă umedă de importanță internațională) din Republica Moldova, însă e foarte puțin probabil să petreacă noaptea prin părțile noastre întrucât locurile de înnoptare menționate mai sus sunt, pentru ele, la o aruncătură de băț. Totuși, unii indivizi de Branta ruficollis (probabil bătrânii) s-au încăpățânat să-și trăiască iernile pe vechiul țărm caspic și rămân imuni în fața preferințelor pontice ale semenilor lor. În unele ierni foarte geroase, sărmanele gâște coboară și mai la sud, fiind observate ocazional pe coastele grecești și turcești ale Mării Egee, însă în cazul unei ierni blânde, stoluri mari rămân peste iarnă în regiunile Kalmykya, Stavropol și Rostov din
Federația Rusă (situate între Marea Caspică și Marea Neagră).

9 gâște cu gât roșu (Branta ruficollis) marcate cu roșu, într-un stol mixt cu gârlițe mari (Anser albifrons). Foto: Vitalie Ajder

Conform observațiilor ornitologice, se presupune că ruta de migrație a acestor gâște este pe cursul râului Obi spre sud către Kazakhstan, după care cârnește la est spre Marea Neagră, oprindu-se, așa cum am spus, prin regiunea Stavropolului, poate chiar Crimeea (ideea e posibilă, dar încă nu e studiată pe deplin), ajungând până la Durankulak în Bulgaria. Un drum lung și anevoios, de cel puțin 6000 km, străbătut prin ploi și furtuni în bătaia necontenită a aripilor. O migrație periculoasă, cu mii de puști ațintite în sus, cu gloanțe pornite în căutarea a tot ce zboară.

Dacă în anul 2000 efectivul care ierna se apropia de 88. 425, în 2009 ornitologii au ajuns să numere 44. 300 de indivizi de Branta ruficollis. În prezent, populația estimată a speciei în cartierele de iernare este fluctuantă și cuprinsă între 34.000 – 37. 000 exemplare (cifre la care s-a ajuns în urma numărătorilor comune efectuate de Bulgaria, România și Ucraina). Societatea Ornitologică Română a desfășurat chiar un proiect în februarie 2014, prin care 2 indivizi masculi de Branta ruficollis au fost echipați cu câte un transmițător Argos Solar PTT de 18 g pentru a înregistra ruta de migrație lungă de 6000 km din cartierele de iernare către ariile de reproducere. Cei doi gâscani, botezați Darko și Decebal, au oferit prin plimbările lor hai-hui informații prețioase despre traseele lor de migrație. Din păcate, în vara lui 2014 semnalul de la Darko s-a pierdut, iar în noiembrie 2014 transmițătorul satelitar al lui Decebal și-a încetat brusc transmisia de date. Oprirea aceasta subită sugerează fie o defecțiune, fie faptul că ambele păsări au fost împușcate.

Emil Todorov și gânsacul Decebal. Foto: Pavel Simeonov

De altfel, există studii care arată că și alte specii de păsări devin țintele gloanțelor, așa cum este cazul gârliței mici (Anser erythropus), la care aproximativ 50% (6 din 13 exemplare) au fost împușcate în migrația lor prin Rusia și Kazakhstan. În cazul gâștelor cu gât roșu, proiectele de monitorizare satelitară au indicat că trei exemplare au fost împușcate de vânători în timpul migrației lor de primăvară. Norocosul Decebal a reușit să facă un ciclu complet de migrație și să arate comunității științifice internaționale care sunt teritoriile de cuibărire și de iernare. Astfel, voinicul Decebal a parcurs 6384 km în 97 zile din România până în Rusia, iar la întoarcere a zburat 61 de zile pe o distanță de 5847. Cea mai mare distanță parcursă într-o singură zi de zbor primăvara a fost de 580 de kilometri, iar în migrația de toamnă – 1169 de kilometri. Decebal a indicat, de asemenea, și locurile de popas unde obișnuia să se oprească, ultimul fiind în Insula Mică a Brăilei în noiembrie 2014.

Soarta lui Decebal este, de altfel, comună cu a multor păsări migratoare care, mânate de un instinct natural vechi de când lumea, traversează mări și țări în căutarea unor condiții mai bune de viață. Expuse pericolelor și în aer și pe pământ, mereu urmărite prin luneta puștii, puține sunt într-atât de norocoase încât să petreacă o iarnă liniștită pe meleagurile noastre și să se întoarcă tefere înapoi acolo unde au văzut pentru prima oară lumina zilei.

Cum spun ornitologii, numai pasăre în migrație să nu fii….

Lasă un răspuns