fbpx

Șerpii: să-i cunoaștem înainte de a-i urî

Introducere

Odată la câteva luni răbufnește în presa autohtonă câte o „știre” despre prezența șerpilor în anumite locuri. De obicei informațiile despre aceste specii de reptile sunt învăluite în multă isterie, portretizează șerpii drept extratereștri și echivalează prezența lor cu o invazie în toată regula. La rândul lor, oamenii simpli din sate și orașe se lasă cuprinși de teamă în fața oricărei siluete ce seamănă cu un șarpe și de multe ori demonstrează, prin comportamentul lor, că dețin și perpetuează informații eronate și mituri legate de aceste animale.

Din acest motiv am decis să scriem un material informativ, în care să explicăm normalitatea ideii de a avea șerpi în mediul înconjurător și de a reduce din isteria generală prin oferirea de informații destinate publicului larg.

Șarpe de casă (Natrix natrix) în mâinile unui herpetolog. Foto: Paul Cristian Dincă

NOTĂ: nu suntem herpetologi (specialiști care studiază șerpii), însă am scris acest articol bazându-ne pe cunoștințele noastre de biologi și am consultat câțiva herpetologi din România pentru a înlătura anumite confuzii. În scrierea acestui material au fost consultate frecvent site-urile www.herpetolife.ro și www.iucnredlist.org.

Scopul acestui articol este să informeze publicul larg despre diversitatea speciilor de șerpi din Republica Moldova (ne-am convins că mulți oameni nu cunosc de fapt aproape nimic despre aceste reptile). Nici articolul, nici autorii acestuia, nu caută să convingă de faptul că șerpii sunt total inofensivi sau că ne putem împrieteni și juca cu ei. Articolul are menirea să ofere informații despre aceste animale ce merită respect din partea noastră și să educe cititorul în legătură cu fauna sălbatică care mai există în țară.

Ce șerpi avem în Republica Moldova?

Pentru început ar fi cazul să lămurim câte specii de șerpi avem în Republica Moldova și care sunt acestea. În momentul de față cunoaștem de existența a 8 specii de șerpi:

Șarpele de casă (Natrix natrix): este una dintre cele mai răspândite specii de șerpi din Europa, inclusiv în Republica Moldova. Este o specie antropofilă, trăind și în zona așezărilor omenești (de unde provine și denumirea populară a speciei) ascunzându-se deseori în crăpăturile casei, în pod sau în beci.

Șarpe de casă (Natrix natrix). Foto: Vitalie Ajder

Acest șarpe foarte comun este de talie medie spre mare (1-2m lungime). Coloritul dorsal variază de la cenușiu la brun sau negru. Desenul dorsal lipsește sau poate fi format din 4-6 șiruri longitudinale de pete mici și negre. Regiunea posterioară a capului se diferențiază prin două pete semicirculare de culoare ce variază de la alb la galben și portocaliu. Coloritul ventral este negru cu alb. Uneori pot fi întâlnite exemplare melanice (complet negre dorsal) cu abdomenul cenușiu-negru.
Este o specie cu activitate diurnă ce duce un mod de viață atât terestru cât și acvatic. Poate fi întâlnit în apropierea bazinelor acvatice (bălți, mlaștini, ape curgătoare), dar și la distanțe considerabile față de aceasta, în zone uscate, pietroase, pe câmp sau în pădure. Preferă locurile însorite, cu vegetație de acoperire. Se hrănește cu tritoni, broaște, pești, mamifere și păsări mici.
Atunci când este văzut, prima reacție a lui este de a fugi: se ascunde în găuri, crăpături, sau dacă este în apropierea apei, se scufundă în ea. Dacă nu se poate ascunde, capătă o atitudine agresivă ce intimidează necunoscătorii, se strânge ca un colac, sâsâie puternic și lovește agresorul cu capul, dar fără a mușca. Dacă este luat în mână, împrăștie din conținutul glandelor sale anale urât mirositoare. Dacă nu are încotro, face pe mortul: corpul devine încolăcit și întors pe spate și scoate limba afară. Este total inofensiv și nu mușcă.
În Republica Moldova specia nu este protejată, nefiind inclusă în ultima ediție a Cărții Roșii.

*

Șarpele de apă (Natrix tessellata): este una dintre cele mai răspândite specii de șerpi din Europa, inclusiv în Republica Moldova. Este un șarpe mai mic decât cel de casă (nu ajunge la 2 m în lungime). Capul este lung și îngust. Masculii se diferențiază de femele prin modificarea regiunii bazale a cozii, servind la imobilizarea femelelor în timpul acuplării.

Șarpe de apă (Natrix tesselata). Foto: Paul Cristian Dincă

Coloritul dorsal al șarpelui de apă variază de la galben la verzui și cenușiu. Pe acest fond se disting cinci șiruri de pete pătrate și adesea o pată în formă de Ʌ poziționată în posteriorul capului. Coloritul ventral este alb-gălbui sau roșu-cărămiziu peste care sunt inserate pete negre ce alternează. Juvenilii au același colorit ca și adulții.
Este o specie cu activitate diurnă ce preferă habitatele acvatice, trăind mai mult în apă decât Natrix natrix. Poate fi întâlnit în apă sau în imediata vecinătate a ei, rareori la distanțe considerabile față de aceasta. Se hrănește cu pești mici, broaște, tritoni și mormoloci, pe care îi vânează în apă.
Atunci când este văzut, prima reacție a lui este fuga, se ascunde în găuri, crăpături, sau dacă este în apropierea apei, se refugiază în apă. Dacă nu se poate ascunde capătă o atitudine agresivă ce intimidează necunoscătorii, se strânge colac, sâsâie puternic și lovește agresorul cu capul, dar fără a mușca. Dacă este luat în mână împrăștie din conținutul glandelor sale anale urât mirositoare, iar dacă este stresat mai mult timp capătă o atitudine de mort, la fel ca și șarpele de casă. Este total inofensiv și nu mușcă.
În Republica Moldova specia nu este protejată, nefiind inclusă în ultima ediție a Cărții Roșii.

*

Șarpele de alun (Coronella austriaca): este un șarpe neveninos, mic, zvelt (70—80 cm). Este o specie larg răspândită în Europa, iar în Republica Moldova preferă zonele uscate și însorite, luminișuri și liziere de pădure, alunișuri și zone cu vegetație arborescentă sau buruienișuri.

Șarpe de alun (Coronella austriaca). Foto: Vitalie Ajder

Are botul proeminent, iar pe cap prezintă o pată mai închisă la culoare. Din cauza aspectului general, e deseori confundat cu o viperă. Coloritul dorsal al șarpelui de alun este brun sau brun roșcat la masculi și cenușiu-brun la femele. Din colțul gurii spre nară se distinge o dungă de culoare neagră sau brună. În porțiunea posterioară a capului se disting două șiruri scurte de pete de culoare brun-negricioasă. Desenul dorsal prezintă 2-4 șiruri întrerupte de pete brune închis. Coloritul ventral este alburiu în regiunea cefalică, iar în regiunea abdominală este variabil (brun, roșu-cărămiziu, cenușiu sau negru). Puii au capul adesea negru, iar abdomenul roșu-cărămiziu intens.
Este o specie diurnă ce se cațără pe arbuști, unde stă la soare. Se hrănește cu șopârle, șerpi mici, rozătoare și păsări pe care le imobilizează prin constricție.
Atunci când este atacat, capturat sau deranjat, se face colac și șuieră, repezindu-se să muște. Luat în mână împroașcă o secreție rău mirositoare, eliminată de glandele anale situate la baza cozii. Mușcătura nu este veninoasă!
Specia este inclusă în Cartea Roșie a Republicii Moldova, având statut de specie periclitată.

*

Balaurul dobrogean (Elaphe sauromates): în Moldova i se mai zice Șarpele cu patru dungi, pentru că așa a fost tradus din rusă (Четырёхполосый лазающий полоз). Acesta din urmă (șarpele cu patru dungi sau Elaphe quatorlineata) a devenit o specie separată de sauromates cu decenii în urmă, dar în Republica Moldova confuzia persistă încă.

Balaur dobrogean (Elaphe sauromates), femelă. Foto: Paul Cristian Dincă

Specia trăiește în regiunile de stepă și silvostepă, fiind uneori întâlnit în apropierea așezărilor omenești sau chiar sub podul caselor. Este un cățărător abil, urcându-se foarte bine în arbori. Se mișcă relativ lent. Balaurul dobrogean este un șarpe neveninos, de talie mare (2-2,6 m), masculii fiind mai mari decât femelele. Coloritul spatelui este foarte variabil – de la cenușiu, cenușiu-măsliniu spre brun-gălbui; adulții au de obicei un colorit dorsal cafeniu sau brun-roșcat, iar juvenilii cenușiu sau brun-gălbui. Pe spate ies în evidență petele mari, neregulate (rombice sau ovale), ușor alungite în direcție transversală, de culoare închisă, pe alocuri contopite uneori într-o dungă în zigzag; aceste pete sunt dispuse în 4 șiruri (4-5 șiruri la juvenili) longitudinale. În partea inferioară (ventrală) a flancurilor se află câte un rând de pete mai mici întunecate de aceeași culoare cu a spatelui care tind să formeze o dungă închisă continuă.
Se hrănește cu mamifere rozătoare, șopârle, păsări pe care le omoară prin constricție și le înghite întregi. Vânează pe timpul zilei.
Nu este un șarpe agresiv, dar mușcă atunci când este capturat sau manevrat. Înainte de a mușca, își ridică partea anterioară a corpului și cu un sâsâit scurt face salturi în direcția inamicului. Când este stresat, vibrează rapid cu vârful cozii, care se lovește de un substrat tare și produce un pocnet caracteristic. Pentru a scăpa de dușmani se cațără în copaci, iar dacă este luat prin surprindere pe un copac, cade ca o piatră la pământ. Mușcătura nu este veninoasă!
În Republica Moldova este o specie protejată, având statutul de critic periclitată, pentru că habitatul ei (stepa) este desțelinit pe scară largă. Balaurul dobrogean aduce foloase pentru agricultură, deoarece se hrănește cu rozătoare care provoacă mari daune culturilor agricole.

*

Șarpele rău (Dolichophis caspius): În Republica Moldova i se mai zice și Șarpele cu abdomen galben, pentru că așa a fost tradus din rusă (Полоз желтобрюхий). Acest șarpe neveninos trăiește în locurile uscate și călduroase de silvostepă. Preferă liziera pădurilor, tufărișurile, coastele sau pantele de stâncă unde există vegetație arbustivă sau arborescentă. Șarpele rău este diurn și stă mult la soare. Primăvara și toamna este activ în timpul zilei, iar vara – doar dimineața și seara. Este un șarpe foarte rapid, alunecând cu o viteză mare; se cațără foarte bine și iute pe arbori și arbuști în căutarea hranei. Se hrănește cu șopârle, popândăi, șoareci și șobolani, pui de păsări sau chiar alți șerpi, inclusiv veninoși, la al căror venin este imun. Prinde prada cu o viteză uluitoare, apucând-o cu gura și o sugrumând-o prin încolăcire.

Șarpe rău (Dolichophis caspius). Foto: Vitalie Ajder

Șarpele rău este lung de până la 2 m, are spatele cafeniu, brun-gălbui sau brun-cenușiu cu o dungă mediană longitudinală deschisă pe fiecare solz. Abdomenul este galben, capul este oval și alungit, ușor separat de gât. Vârful botului este obtuz și rotunjit. Trunchiul este foarte lung și relativ gros, iar coada e lungă și subțire. Dimorfismul sexual este evident: masculii adulți sunt mai mari decât femelele și au capul mult mai mare.
O trăsătură distinctivă a comportamentului șarpelui rău este agresivitatea lui neobișnuită, în special a masculilor. De obicei, acest șarpe se ascunde în crăpăturile și golurile dintre pietre dacă simte vreun dușman, dar de multe ori ia o postură amenințătoare, se încolăcește în spirală (comportament caracteristic șerpilor veninoși), ridicând partea anterioară a corpului, șuierând puternic cu gura deschisă și aruncându-se asupra inamicului cu salturi rapizi și lungi (uneori până la 1,5-2 m).  Când este prins, e foarte agresiv, mușcă furios fața sau mâna atacatorului. S-au relatat chiar cazuri de atac neprovocat a șarpelui rău asupra oamenilor care treceau pe alături sau a animalelor domestice care pășteau în apropiere. Mușcătura nu este veninoasă, însă provoacă durere, sângerează și uneori poate să se infecteze.
În Republica Moldova este o specie protejată, fiind inclusă în Cartea Roșie cu statutul de periclitată. Specia este amenințată preponderent de distrugerea habitatului, mai ales a locurilor de reproducere și iernat. La fel ca  și balaurul dobrogean, șarpele rău aduce foloase pentru agricultură deoarece se hrănește cu rozătoare care provoacă mari daune culturilor agricole.

*

Șarpele lui Esculap (Zamenis longissimus): este de fapt șarpele pe care mulți îl văd în simbolul farmaciilor, încolăcit pe un pocal. Specia este răspândită în centrul și sudul Europei, preferând pădurile uscate cu zone însorite, terenuri stâncoase și ruine invadate de vegetație.

Șarpele lui Esculap (Zamenis longissimus). Foto: Vitalie Ajder

Este un șarpe neveninos, lung (de până la 2 m), cu un aspect zvelt, cap mic și îngust, corp cilindric și coadă lungă și subțire. Coloritul dorsal al acestui șarpe este brun deschis, brun închis sau brun-cenușiu, majoritatea solzilor fiind prevăzuți cu dungi albe. În părțile laterale ale capului sunt prezente pete galbene deschise, iar de la ochi până la marginea gurii se întind fâșii negre. Coloritul ventral este alb-gălbui uniform pe toată suprafața. Cloritul dorsal al juvenililor este cu pete brune închise pe un fond galben cu negru. Există și exemplare melanice (negre în totalitate).
Se hrănește cu șopârle, rozătoare, cârtițe și rar păsări sau ouă de păsări. Este cel mai bun cățărător dintre toți șerpii de la noi. Deși este un șarpe lent, atunci când este atacat mușcă furios, însă rana pe care o lasă în urmă nu este decât o mică zgârietură. Mușcătura nu este veninoasă!
În Republica Moldova este o specie protejată, fiind inclusă în Cartea Roșie cu statutul de periclitată.

*

Vipera comună (Vipera berus): este specia de viperă cu cel mai larg areal în Europa, fiind și cel mai nordic șarpe din lume, putând fi întâlnit la nord de Cercul Polar de Nord. Este un șarpe veninos, de talie medie, nedepășind în mod normal 80 de cm lungime. Preferă marginile de păduri și poienele, bălării însorite și pantele muntoase, dar se poate întâlni și în alte habitate.

Viperă comună (Vipera berus). Foto: Paul Cristian Dincă

Capul este acoperit cu scuturi și solzi, botul trunchiat sau obtuz rotunjit. Corpul este îndesat și scurt, botul este turtit deasupra, rareori ușor concav, iar conturul superior ușor rotunjit sau trunchiat în față. Ochii sunt în general mai mici la femelă decât la mascul. Majoritatea populațiilor de Vipera berus prezintă dimorfism și dicromatism sexual puternic accentuat. Femelele sunt mai mari și sunt colorate dorsal cafeniu, având banda în zig-zag brun închis sau negru și slab contrastantă. Masculii, în perioada de reproducere, au coloritul dorsal de fond cenușiu deschis până la argintiu și o bandă în zigzag neagră sau brun închisă, contrastând puternic cu fundalul. Exemplarele melanice (negre) cu un luciu catifelat pe spate sunt observate frecvent în aproape tot arealul speciei.
Hrana constă din rozătoare mici (șoareci, chițcani), cârtițe, păsărele, șopârle, broaște, iar exemplarele tinere se hrănesc cu insecte. Prada este obișnuit omorâtă prin înveninare și numai după aceea este înghițită.
Vipera comună este o specie foarte precaută și de regulă caută să se ascundă sau să fugă în caz de pericol. Doar dacă se simte direct amenințată, sau luată în mână, mușcă cu putere, injectând venin în rană.  Important: moartea prin mușcătură survine în cazul inoculării unei anumite doze, așa numita doză minimă letală minimă: la o inoculare prin piele este de 6,45 mg/kg masă corporală, iar la o inoculare intravenoasă este de 0,55 mg/kg masă corporală. Prin urmare, ca un om (să zicem de greutate medie = 75 kg) să moară în urma mușcăturii de viperă, este nevoie 483,75 mg venin în corp, ceea ce ar însemna să fie mușcat de cel puțin cinci vipere. Așadar, omul are șanse foarte mici să moară de mușcătura unei vipere, mai ales că această reptilă va căuta de fapt să-și păstreze rezerva de venin pentru o vânătoare în toată regula. Cu toate acestea, mușcătura poate provoca complicații, mai ales în cazul persoanelor care deja suferă de anumite probleme. Rana mușcată devine albastră după aproximativ o oră, se tumefiază, iar datorită acțiunii neurotoxicului injectat, apar semne de asfixie și insuficiență cardiacă. Bătrânii și copiii sunt cele mai fragile victime în acest caz.
Vipera comună este o specie protejată în Republica Moldova, fiind inclusă în Cartea Roșie ca specie periclitată cu un declin accelerat.

*

Vipera de stepă (Vipera ursinii): În Republica Moldova se întâlnește subspecia Vipera ursinii moldavica, însă este o specie foarte rară și se consideră ca a dispărut cu totul din cauza faptului că nu există semnalări recente făcute de specialiști. Este cea mai mică specie de viperă din Europa (40-60 cm lungime), cu capul triunghiular terminat cu un bot sub-ascuțit. De asemenea, este și vipera cea mai puțin veninoasă din această regiune.

Vipera de stepă (Vipera ursinii moldavica). Foto: Paul Cristian Dincă

Coloritul este relativ similar cu restul viperelor europene. Banda în zig-zag se compune dintr-o serie de pete brun închise, tivite cu negru. Culoarea de fond pe mijlocul și pe cele două rânduri de solzi externi este gălbuie. Pe partea superioară a capului prezintă un desen de culoare închisă în formă de /. Din spatele ochiului până în regiunea gâtului se întinde o dungă întunecată. Partea inferioară a capului şi a gâtului este alb-gălbuie iar abdomenul este cenușiu sau negru.
Trăiește în pajiști stepice cu graminee xerofile (Stipa sp.), dar uneori se întâlnește și pe sărături, grinduri nisipoase.
Vipera de stepă se hrănește în special cu insecte, mai ales ortoptere, șopârle, șoareci de câmp și mai rar cu păsări (de aici și concentrația mică de venin). Un animal se alimentează în 3-4 etape anuale, iar hrănirea nu se face zilnic. Vipera adultă mănâncă 3-4 șoareci la un interval de câteva zile, după care face post aproape o lună. Juvenilii în creștere, care își refac rezervele, pot avea chiar 5 cicluri de hrănire, iar masculii adulți se mulțumesc cu numai 2 cicluri. Femelele gestante își petrec cea mai mare parte din timpului zilei însorindu-și corpul, ele având nevoie numai de un singur ciclu de hrănire.
Datorită faptului că vipera de stepă e mai puțin veninoasă, efectele secundare ale unei mușcături sunt moderate: dureri cu intensitate mică, prurit, amorțeală, umflare uneori cu hematom local la locul mușcăturii. Cele mai frecvente simptome la nivelul întregului organism sunt amețeli cauzate de hipotensiune arterială tranzitorie și tahicardie.

*

Rezumat

Prin urmare, din cele 8 specii de șerpi care există în Republica Moldova, doar două sunt veninoase (vipera comună și vipera de stepă) și deci potențial periculoase pentru om. Ultima dintre ele (vipera de stepă) este atât de rară, încât se consideră că a dispărut cu totul, și prin urmare există șanse aproape egale cu zero să o găsim în sălbăticie.

Prezentarea detaliată a acestor 8 specii de șerpi este foarte importantă, pentru că atunci când vedem un șarpe în sălbăticie trebuie să știm ce specie este și cum trebuie să ne protejăm de ea. Dacă nu avem de-a face cu o viperă sau un șarpe rău, nu avem nici un motiv să atacăm reptila (nici așa nu avem motive, de fapt). Este important să ne păstrăm calmul și să înțelegem că nici șarpele nu vrea să dea nas în nas cu noi: interesul lui este să se ascundă cât mai repede.

Vipera de stepă (Vipera ursinii moldavica) în mâinele unui herpetolog. Foto: Paul Cristian Dincă

*

Atenție: nu există șerpi otrăvitori, ci veninoși!
Diferența e simplă: un animal otrăvitor secretă niște toxine pentru a se apăra pasiv. Dacă animalul este atins sau consumat, toxinele ajung în organismul consumator și provoacă moartea.
Pe de altă parte, un animal veninos introduce un venin (o toxină) în corpul victimei (prin mușcătură sau înțepătură). Scopul numărul unu al utilizării veninului este să slăbească prada, însă un animal își va folosi veninul și pentru a scăpa de inamici.

*

Ce facem când întâlnim un șarpe?

În cazul când dăm peste un șarpe, primul lucru pe care trebuie să îl facem este să păstrăm distanța. Îi lăsăm loc să fugă și neapărat în lăsăm în pace, pentru că şerpii simt mult mai rapid decât oamenii când se apropie cineva. În acest fel întâlnirea va decurge fără victime și fără moartea inutilă a șarpelui.

Este important să ne menținem calmul și să înțelegem, odată pentru totdeauna, că prezența șerpilor în natură este normală, mai ales atunci când mergem într-un habitat specific. Aici trăiește șarpele respectiv, alături de alte animale sălbatice, și aici trebuie să continue să trăiască. El este de mult timp acolo, doar că noi nu l-am văzut până atunci. Din acest motiv, prezența șerpilor într-un anumit loc nu este subiect de știre: este ca și cum ai da la televizor faptul că în pădure cresc copaci.

De asemenea, este important să înțelegem că șarpele cu care ne-am întâlnit nu o să ne urmărească sau persecute.

În caz că găsim un șarpe în propria gospodărie, trebuie să-l scoatem de acolo (îl punem într-un recipient, cu o mătură şi un făraş, și îl eliberăm înapoi în natură la o distanță oarecare de casă). Dacă avem dubii și nu știm exact ce specie este, mai bine să sunăm la Grădina Zoologică sau la Poliție, pentru a cere să fie dus șarpele. În nici un caz nu îl omorâm!

Cel mai frecvent putem vedea șerpi în numere mari pe timpul primăverii, când majoritatea speciilor se află în perioada de împerechere. Cu unele excepții, aproape toate speciile de șerpi din Republica Moldova se împerechează în lunile aprilie-mai. De obicei șerpii se întâlnesc într-un anumit loc (parcurg distanțe impresionante pentru a ajunge acolo) și se adună la grămadă sub forma unui ghem viu, unde masculii caută femelele. De cele mai multe ori, ouăle nu sunt depuse imediat după acuplare, ci la distanță de câteva luni. De exemplu, femela șarpelui de alun (Coronella austriaca) are capacitatea de a stoca sperma masculului în organismul propriu, pe care o utilizează pentru fecundare în cazul când șansele de a întâlni un mascul sunt reduse (fie din cauza fragmentării habitatelor, distanțelor prea mari dintre populații sau rezervelor de hrană și energie scăzute) Prin urmare, o femelă poate naște pui anul acesta fiind cuplată cu un mascul în urmă cu câțiva ani. În cazul femelei de șarpe de alun, cea mai lungă perioadă de stocare a spermei la această specie a fost raportată ca fiind de 475 de zile.

Aglomerare de șerpi de apă (Natrix tesselata) pe malul Nistrului. Foto: Vadim Șterbate

*

La final, vă reamintesc faptul că locuim în Europa de Est, nu în Australia, Africa sau India, unde într-adevăr există specii de șerpi agresivi și periculoși. Puținele specii de șerpi de la noi sunt inofensive, cu mici excepții, dar sunt pe cale de dispariție pentru că mulți oameni consideră că omorârea acestora este echivalentă cu un act patriotic. De regulă, acești oameni nu fac diferența dintre o viperă și un șarpe de casă și dețin cunoștințe biologice eronate despre șerpi (șarpele trebuie omorât pentru că altfel ține minte drumul și revine pentru a mușca victima; dacă nu este omorât, șarpele crește la dimensiuni enorme; șerpii pot înțepa cu limba sau cu coada). Majoritatea acestor mituri ajung la limita prostiei și dezinformării și ne împiedică să avem o imagine clară despre aceste vietăți care își au rolul bine stabilit în natură, la fel ca orice animal pe lumea asta.

2 thoughts on “Șerpii: să-i cunoaștem înainte de a-i urî

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *