fbpx

Ce păsări putem vedea iarna? (Partea a III-a)

În primele două articole ale acestei serii am prezentat păsările care sunt rezidente la noi și care pot fi observate mai ușor sau mai greu în sezonul rece. Mai exact, acestei specii au fost împărțite în următoarele secțiuni:
– păsări sedentare ușor de văzut (partea I)
păsări sedentare greu de văzut (partea II)

În cele ce urmează, vom vorbi despre speciile care vin aici doar pe timpul iernii din alte ținuturi, cu alte cuvinte despre oaspeții de iarnă obișnuiți.

Pițigoi de brădet (Periparus ater): este o pasăre sedentară care preferă mai mult pădurile de conifere situate la altitudini mai mari (deal sau munte). În timpul toamnei și iernii, hoinărește, coborând la altitudini mai joase, ajungând până în regiunile de câmpie. Este cel mai mic pițigoi din Europa, având o lungime de 10-12 cm. Are capul de culoare neagră cu reflexe albăstrui, iar pe ceafă prezintă o pată albă care constituie și un caracter de identificare foarte bun. Obrajii și părțile laterale ale gâtului sunt albe. Spatele este albăstrui-cenușiu, iar coada este brun-cenușie. Bărbia și partea inferioară a gâtului sunt negre, iar gușa, pieptul și abdomenul sunt albe, cu flancurile brun-gălbui. Hrana este formată din insecte, preponderent păianjeni, și semințe, în special de conifere. Iarna este un vizitator frecvent la hrănitorile artificiale, acolo unde găsește semințe crude de floarea soarelui.

Pițigoi de brădet (Periparus ater). Foto: Vitalie Ajder

Aușel cu cap galben (Regulus regulus): este cea mai mică pasăre din Republica Moldova și din Europa, având o lungime a corpului de 9-10 cm și cântărind între 4.5 – 7 gr. Specia are o distribuție largă în toată Europa, însă populațiile din nordul extrem și est migrează la sud în iernile foarte geroase, ajungând și în Moldova. Poate fi întâlnit în păduri de conifere și foioase, parcuri, grădini și spații verzi unde există conifere. Părțile superioare sunt de culoare oliv-verzui, cu abdomenul galben pal. Masculul are o coroană de culoare galben-portocaliu intens, mărginită cu dungi negre, in timp ce coroana femelei este portocalie cu negru. Se hrănește cu insecte mici, păianjeni, însă iarna recurge chiar și la semințe.

Aușel cu cap galben (Regulus regulus). Foto: Vitalie Ajder

Mugurar (Pyrrhula pyrrhula): în Republica Moldova specia vine pe timpul iernii din nordul continentului. Poate fi întâlnită în pădurile de foioase și în cele de conifere, livezi, parcuri, grădini, practic zone cu tufișuri și arboret. Este o pasăre plinuță, având lungimea corpului de 16-18 cm și masa corporală medie de 21 g. Masculul are fața, creștetul, aripile și coada negre, iar pieptul și abdomenul au culoarea roz spre roșu. Femela are părțile inferioare de culoare rozaliu-maronie. La ambele genuri ciocul este scurt și conic. Specia se hrănește cu semințe, fructe și muguri de arbori, fructe de arbuști și insecte.

Mugurar (Pyrrhyla pyrrhula). Foto: Ion Grosu

Scatiu (Carduelis spinus): este o specie răspândită în toată Europa cu excepția Islandei. Populațiile din nordul continentului iernează în Europa Centrală și de Sud. La vecinii noștri, scatiul este o specie rezidentă, cuibărind în pădurile de conifere sau foioase din munți, iar iarna coboară în regiunile de șes pentru a căuta grană. Are lungimea corpului de 12 cm și prezintă dimorfism sexual: masculul are penajul de culoare verde, creștetul capului negru, iar aripile și partea inferioară a corpului galbene. Femela are culoarea spălăcită și abdomenul alb. Specia se hrănește cu semințe și uneori cu insecte.

Scatiu (Carduelis spinus). Foto: Andrei Lazarchevici

Cinteză de iarnă (Fringila montifringilla): este un oaspete obișnuit pe timpul sezonului rece, venind din Rusia de nord și Peninsula Scandinavă. Iarna preferă pădurile de foioase, însă de foarte multe ori poate veni în parcuri sau grădini, mai ales în zonele rurale.Vara, masculul are capul negru, spate negru-maroniu, aripi și coada negre, umerii portocalii, iar pieptul pălește spre alb către abdomen. Pe timp de iarnă, capul are culoarea gri-maroniu. Femela are cap maroniu spre negru, iar pieptul este portocaliu palid. Se hrănește cu semințe, fructe de arbustiși insecte. Pe timp de iarnă poate forma stoluri mixte împreună cu cintezele de vară, care stau pe sol în majoritatea timpului căutându-și hrana.

Cinteză de iarnă (Fringilla montifringilla). Foto: Gheorghe Țîcu

Cocoșar (Turdus pilaris): este o specie care vine de regulă pe timp de iarnă, deși recent a fost demonstrat cuibăritul ei în nordul republicii. Se întâlnește în păduri și în habitate mai deschise cu garduri vii, cum ar fi câmpurile agricole, adesea și în zone umede sau cursurile râurilor. Este un sturz de dimensiunea mierlei, având capul de culoare gri, spatele maroniu și o culoare roșiatică pală pe piept. Partea inferioară este pală și puternic pătată. Se hrănește în principal cu nevertebrate, dar în sezonul de toamnă și iarnă se hrănește cu fructe de pădure. Părăsește teritoriile de iernat începând cu luna februarie.

Cocoșar (Turdus pilaris). Foto: Gheorghe Țîcu

Sturz de vâsc (Turdus viscivorus): se întâlnește în păduri deschise, terenuri agricole, parcuri și grădini. Lungimea corpului este  de 27-28 cm, partea superioară este gri-maronie, iar pieptul pal cu pete negre subțiri. Se hrănește cu insecte, viermi și melci pe parcursul anului, iar în perioada de iarnă cu fructe de pădure. Populațiile nordice și estice migrează spre sudul Europei în sezonul de toamnă, din acest motiv sturzul de vâsc este un oaspete de iarnă la noi, care pleacă înapoi prin luna februarie.

Sturz de vâsc (Turdus viscivorus). Foto: Gheorghe Țîcu

Sturzul viilor (Turdus iliacus): la noi poate fi văzut pe timp de iarnă în păduri deschise, garduri de copaci, ogoare, livezi, parcuri și grădini. Este mai mic decât un sturz cântător (lungimea corpului este de 19-23 cm). Partea superioară este gri-maronie, partea inferioară albă cu pete negre, colorația caracteristică fiind roșiatică pe flancuri și partea inferioară a aripii. Capul este dungat cu o sprânceană albă lungă, ciocul este negru cu baza neagră. Se hrănește cu nevertebrate primăvara și vara, iar iarna preferă fructele.

Sturzul viilor (Turdus iliacus). Foto: Vitalie Ajder

Șoim de iarnă (Falco columbarius): este cel mai mic dintre răpitoarele din Europa, însă foarte agil şi rapid. Cuibărește în nordul continentului european, fiind prezent la noi doar pe timpul iernii. Lungimea corpului este de 26-33 cm, femela fiind mai mare decât masculul. Capul şi spatele masculului sunt gri, iar pieptul şi abdomenul crem-ruginiu cu striuri închise. Penajul femelei este maroniu pe spate şi pal roşiatic cu striuri pe abdomen. Șoimul de iarnă se hrăneşte în special cu păsări mici cum sunt ciocârliile, fâsele, vrăbiile, completând cu insecte, mamifere mici şi şerpi.

Șoim de iarnă (Falco columbarius). Foto: Vitalie Ajder

Șoim călător (Falco peregrinus): această specie de șoim este prezentă pe toate continentele, cu excepţia Antarcticii, însă la noi poate apărea în migrație și pe timpul iernii. Este un șoim mare, lungimea corpului fiind de 38-51 cm (femelele sunt cu 15-40% mai mari decât masculii). Adulţii au înfăţişare similară, însă prezintă o largă variaţie în dimensiuni şi penaj, fiind identificate 19 subspecii. Penajul general este gri-albastru pe spate, cu o mustaţă neagră proeminentă, iar abdomenul este puternic striat. Se hrăneşte cu păsări, mamifere mici, reptile şi insecte.

Șoim călător (Falco peregrinus). Foto: Vitalie Ajder

Șorecar încălțat (Buteo lagopus): este o specie care pe timpul sezonului cald cuibărește în Norvegia, Suedia, nordul Finlandei, în tundrele eurasiatice până la râul Enise. Își petrece iarna în Europa Centrală  și de Est, fiind întâlnit și la noi în ținuturile de deal și de câmpie. Penajul este pestriț brun cu alb pe spate și cap. Abdomenul este brun cu dungi albe, iar coada este albicioasă și se termină cu o bandă subterminală lată brun întunecată. Aripile sunt albe dedesubt și au o pată neagră la încheietură. I se spune „șorecar încălțat” datorită faptului că o parte din picioare îi sunt acoperite de pene până la baza degetelor. Se hrănește în principal cu rozătoare mici, mai ales cu șoareci de câmp, dar vânează și păsări (porumbei de pădure, presuri, potârnichi, mai ales cele bolnave), alte vertebrate, inclusiv pești, insecte, păianjeni și hoituri (păsări moarte etc.), mai ales când hrana principală este  limitată.

Șorecar încălțat (Buteo lagopus). Foto: Vitalie Ajder

Erete vânăt (Circus cyaneus): este o specie de răpitoare diurnă caracteristică zonelor deschise, cu păşuni, mlaştini şi teritorii agricole. Cuibărește în partea nordică şi vestică a continentului european, la noi fiind prezentă doar în migrație și în timpul iernii. Lungimea corpului este de 45-55 cm, este zvelt, cu coada lungă şi o pată albă caracteristică la baza cozii care apare la ambele sexe. Masculul este gri pe spate, iar vârfurile aripilor sunt negre. Femela este maro pe spate şi maro cu alb sub aripi. Se hrăneşte cu mamifere mici, păsări, reptile, broaşte, insecte şi uneori cu leşuri.

Erete vânăt (Circus cyaneus). Foto: Ion Grosu

Erete sur (Circus pygargus): este o specie caracteristică zonelor deschise, stepelor uscate, terenurilor agricole din preajma râurilor, lacurilor sau mărilor. Cuibărește în partea nordică şi vestică a continentului european, la noi fiind prezentă doar în migrație și în timpul iernii. Lungimea corpului este de 39-50 cm, coada lungă (16-18 cm), fiind cel mai mic dintre ereţi. Masculul, spre deosebire de celelalte specii de erete, are un penaj gri mai închis. Femela este maro. Se hrăneşte cu mamifere, păsări, broaşte, şopârle şi insecte.

Erete sur (Circus pygargus). Foto: Ion Grosu

Erete alb (Circus macrourus):  este o specie de erete prezentă doar în sud-estul Europei și  în Asia Centrală. Este caracteristică păşunilor, stepelor uscate, terenurilor agricole şi mlaştinilor din preajma râurilor. Lungimea corpului este de 40-50 cm. Masculul este gri pal pe spate cu vârfurile aripilor negre. Femela este maro, cu un abdomen pal. Se hrăneşte cu rozătoare, păsări, insecte, broaşte, şopârle şi şerpi.

Erete alb (Circus macrourus). Foto: Daniel Petrescu

Corcodel mare (Podiceps cristatus): este o specie parțial migratoare pe teritoriul Europei și Asiei, preferând habitate umede precum lacurile naturale și artificiale, râuri cu ape ușor curgătoare, lagune și chiar golfuri cu deschidere de apă mari. Specia cuibărește și la noi, însă iarna migrează spre lacuri și bazine cu suprafețe mai mari de apă, fiind de obicei observat solitar sau în grupuri mici de până la 10-15 indivizi.  Penajul de vară este același la ambele sexe: culoare maro-cenușiu pe spate, cu gâtul albcu două gulere ruginii, negru pe obraji și două moțuri negre pe partea superioară. În lunile august-septembrie, adulții schimbă penajul în cel de iarnă: cele două moțuri și gulerele dispar, penajul devine cenușiu pe spate și pe partea dorsală a gâtului, iar fruntea și ceafa sunt negre. În timpul sezonului rece se adună pe ape cu suprafață mai mare, unde pot rămâne până în primăvara anului următor sau se pot deplasa pe coaste și golfuri ale mărilor interioare. Se hrănesc în special cu pești de dimensiuni medii, dar dieta poate include și insecte, crustacee, moluște, amfibieni și larve de nevertebrate.

Corcodel mare (Podiceps cristatus). Foto: Ion Grosu

Corcodel mic (Tachybaptus ruficollis): este o specie rezidentă cu răspândire mare pe aproape tot continentul Europei. Se întâlnește des în aceleași habitate ca și corcodelul mare: lacuri, iazuri, zone inundabile, golfuri sau estuare înconjurate de stuf și au vegetație acvatică din abundență. Lungimea corpului este de 25-27 cm, iar penajul general suferă modificări pe parcursul anului. Obrajii, bărbia și partea anterioară a gâtului sunt roșii-maronii în penajul de vară. La baza ciocului prezintă o pată viu colorată galben-albicioasă. În sezonul de iarnă, penajul maro-cenușiu al masculului se intensifică, iar pata de la baza ciocului nu mai este atât de evidentă. Femela are penajul mai șters cu o culoare specifică cenușie, cu maro pe spate. Se hrănește în special cu pești de talie mică, dar poate prinde și insecte acvatice sau culege semințe de plante acvatice.Specia este parțial-migratoare în centrul și estul Europei, iar pe timpul iernii poate fi văzut la noi în grupuri de 5-30 indivizi.

Corcodel mic (Tachybaptus ruficollis). Foto: Laurențiu Petrencu

Corcodel cu gât negru (Podiceps nigricollis): este o specie cu distribuție vastă, fiind întâlnit în majoritatea tipurilor de habitate acvatice înconjurate de vegetație emergentă din interiorul continentelor. Pe timp de iarnă pot fi observate stoluri mai numeroase în zonele de coastă ale mărilor (Marea Mediterană, Marea Neagră, Marea Caspică). Vara are un penaj caracteristic cu gâtul negru și subțire, creștet înalt, moțuri pe obraji de culoare albă arcuite în jos ca un evantai. În penaj de iarnă gâtul și părțile laterale ale capului capătă culoarea gri. Se hrănește cu nevertebrate acvatice din toate genurile, precum și pești mici și amfibieni.

Corcodel cu gât negru (Podiceps nigricollis). Foto: Ion Grosu

Cufundar polar (Gavia arctica): este o specie acvatică ce cuibărește în nordul continentului european și care migrează în Europa Centrală, de Est și de Sud pe timp de iarnă. În Republica Moldova apare iarna în număr redus. Adulţii au lungimea corpului cuprinsă între 63-75 cm şi au înfăţişare similară. Se hrăneşte cu peşte, nevertebrate acvatice şi vegetaţie acvatică scufundându-se până la adâncimi de 30 m şi pentru o perioadă de timp de până la două minute.

Cufundar polar (Gavia arctica). Foto: Ion Grosu

Cufundar mic (Gavia stellata): este cea mai mică şi mai răspândită specie de cufundar. Cuibăreşte în nordul Europei la marginea lacurilor şi bălţilor. Iernează de obicei pe țărmul mărilor, dar poate fi văzută și pe lacurile/râurile interne. Lungimea corpului variază între 55-67 cm, iar masculii şi femelele au înfăţişare similară. Se hrăneşte în special cu peşte, dar poate consuma uneori şi plante.

Cufundar mic (Gavia stellata). Foto: Vitalie Ajder

Ferestraș mare (Mergus merganser): este o specie larg răspândită în emisfera nordică, fiind întâlnită în multe habitate umede. În Republica Moldova specia poate fi văzută doar pe timp de iarnă pe cursul râurilor mari sau a lacurilor interioare. Iarna, masculul are partea inferioară a corpului albă cu nuanțe roz, iar capul și spatele sunt verde metalizat spre negru. Femela are spatele mai gri, un maro roșiatic mai închis pe cap, creastă compactă ce cade pe ceafă, bărbie albă și o separație netă între gâtul maro și corpul gri, pata albă de pe aripă nefiind despărțită cu negru. Se hrănesc prin scufundare cu pești mici, iar în lipsa acestora cu insecte, broaște sau melci.

Ferestraș mare (Mergus merganser). Foto: Vitalie Ajder

Ferestraș moțat (Mergus serrator): este o specie caracteristică lacurilor deschise cu apă sărată sau dulce în perioada de iernat. Cuibărește cu precădere în Rusia și Canada, iar în perioada de iarnă migrează către sudul Europei,fiind observat și la noi pe cursul râurilor mari sau pe lacuri. Masculul are culoarea verde metalizat, însă în năpârlire au capul maro, ca al femelei, cu un moț răsfirat pe ceafă. Ciocul este lung, având la capăt un cârlig asemănător pescărușilor, iar gâtul alb se continuă cu un piept maroniu. Femela este asemănătoare cu cea de ferestraș mare, dar se deosebește prin spatele mai închis, de un gri cu nuanțe maro, capul maro mai deschis, bărbie deschisă mai puțin contrastantă și mai ales o trecere gradată între gâtul maro și corpul cenușiu. Se hrănește preponderent cu pești și crustacee pe care îi capturează scufundându-se până la 9 m adâncime.

Ferestraș moțat (Mergus serrator). Foto: Ion Grosu

Ferestraș mic (Mergellus albellus): este o specie care cuibăreşte în nordul Rusiei şi Peninsula Scandinavă, însă în iernează în centrul şi estul continentului european. Prin urmare, la noi specia poate fi văzută în sezonul rece, pe lacurile și râurile mari, uneori în grupuri, alteori în perechi solitare. Penajul alb cu negru al masculului este caracteristic: cea mai mare parte a corpului este albă, ochii sunt acoperiţi de o mască neagră, iar aripile sunt negre cu benzi albe. Penajul femelei este gri-maroniu. Ciocul zimţat are un cârlig în vârf. Se hrăneşte cu peşte, crustacee, insecte de apă şi larve ale acestora.

Ferestraș mic (Mergellus albellus): Foto: Dick Daniels (http://carolinabirds.org/)

Rață sunătoare (Bucephala clangula)specia este întâlnită în nordul Europei (Scandinavia, țările baltice, Rusia de nord) în timpul sezonului de cuibărit, însă iernează în vestul, centrul și sudul-estul Europei, inclusiv la noi, fiind o apariție frecventă pe timpul iernii. În română i se spune „sunătoare” datorită sunetului specific pe care îl face stolul atunci când zboară, însă în engleză i se spune „goldeneye” datorită faptului că ochii au culoarea galben-aprins care iese în evidență. Masculii au capul de culoare neagră-verzuie și o pată albă circulară mai jos de ochi. Spatele are o linie neagră pe centru, iar aripile, abdomenul și pieptul este alb. La femele capul are culoarea brun-roșcată, iar restul corpului are diverse nuanțe de gri. Își procură hrana prin scufundare, preferând în special crustaceele. Uneori specia consumă și icre de pește, plante acvatice, insecte.

Rață sunătoare (Bucephala clangula). Foto: Vitalie Ajder

Rață moțată (Aythya fuligula): specia are un areal foarte mare, cuibărind în Europa de nord și de centru. Populația nordică este migratoare și iernează în sudul Europei, inclusiv la noi, fiind o apariție frecventă iarna pe râurile și lacurile care nu îngheață. De multe ori formează grupuri mari, fiind puternic gregară.  Masculul are capul, pieptul și spatele de culoare albă, în timp ce flancurile sunt albe. Pe cap are un moț de pene căruia i se datorează numele în română. Femela are un colorit mai brun și nu prezintă moț. Specia se hrănește cu moluște, insecte acvatice și plante acvatice, de care fac rost prin scufundare.

Rață moțată (Aythya fuligula). Foto: Vitalie Ajder

Rață cu cap castaniu (Aythya ferina): este o specie cu areal mare, acoperind o  mare parte din continentul european (centrul si sudul Europei, vestul si centrul Asiei). Iernează în sudul Europei, Asia mică, nordul Africii și sudul Asiei. În Republica Moldova specia este cuibăritoare în unele regiuni, însă pe timpul iernii se întâlnesc grupuri mari venite din nordul continentului. Specia poate fi întâlnită într-o varietate mare de zone umede: lacuri dulci sau salmastre, lacuri de acumulare, ape marine. Consumă în special vegetație submersă (semințe și părți vegetative), insecte acvatice și microcrustacee, pe care le obține prin scufundări în ape de 1,5 – 2m.

Rață cu cap castaniu (Aythya ferina). Foto: Laurențiu Petrencu

Rață fluierătoare (Anas penelope): cuibărește în partea de nord a Europei și a Asiei, în special in zonele arctice și sub-arctice. Pe teritoriul Republicii Moldova poate fi întâlnită pe timp de iarnă, în zonele umede care nu îngheață. Poate fi văzută de obicei pe lacurile interioare, râuri, pășuni inundate și zone mlăștinoase, în compania altor specii de rațe, alături de care formează stoluri numeroase. Masculul are capul roșcat, iar de la baza ciocul până în creștet are o linie albă. Pieptul este castaniu-deschis, coada neagră, corpul cenușiu. Femela nu are dunga albă pe frunte, penajul este castaniu-pestriț cu ciocul albastru. Se hrănește aproape în întregime cu vegetație (frunze, rădăcini, bulbi, rizomi și iarbă).

Rață fluierătoare (Anas penelope). Foto: Sveinn Jónsson

Rață mică (Anas crecca): este o specie cu o răspândire foarte largă (toată Europa, America de Nord și Asia), cuibărind în partea nordică și temperată a arealului. În Republica Moldova poate fi întâlnită în special în pasaj și perioada de iarnă, într-o varietate de habitate acvatice: râuri, lacuri naturale și artificiale, iazuri și mlaștini. Este cea mai mică dintre toate speciile de rațe prezente la noi, având lungimea corpului de 34-38cm. Masculul are un colorit general cenușiu-plumburiu, cu capul maroniu și o linie cenușie-verzuie în dreptul ochilor. Femela are un colorit general cafeniu. Este o specie omnivoră, consumând în perioada iernii cu semințe de plante acvatice, resturi de plante, semințe de pe terenurile agricole.

Rață mică (Anas crecca). Foto: Sebi Bugariu

Rață sulițar (Anas acuta): specie migratoare care cuibărește, în special, în partea de nord a Europei, Asiei și Americii de Nord, în zonele arctice și sub-arctice. La noi poate fi întâlnită în special în perioada de iarnă și de pasaj pe lacuri ce au în apropiere terenuri agricole. La mascul, penajul predominant este gri, cu capul brun. Gâtul are o porțiune de culoare albă care se prelungește sub formă de o linie mai subțire pe ceafă. În mijlocul cozii există două pene mai lungi, care dau aspectul de suliță. Femela este mai ștearsă, având penajul de culoare cafenie. Se hrănește cu vegetație acvatică (frunze, alge) și hrană de natură animală. Uneori se hrănește pe sol cu semințe, rădăcini și rizomi.

Rață sulițar (Anas acuta). Foto: Răzvan Zinică

Gârliță mare (Anser albifrons): cuibărește în zona de tundră (Groenlanda și în Rusia arctică), dar migrează spre sudul continentului iarna. Poate fi observată în zone umede, cîmpuri agricole, mlaștini. Este o gâscă de mărime medie, cu o lungime a corpului de 64-78 cm. Penajul este în majoritate gri cu maroniu, iar la baza ciocului are o pată albă care ajută la identificarea speciei. Pieptul este mai deschis la culoare și abdomenul este presărat cu benzi negre. Coada este neagră cu o dungă albă la vârf, iar picioarele sunt de culoare portocalie. Vara se hrănește cu plante, iar în timpul iernii cu semințe.

Gârliță mare (Anser albifrons). Foto: Sebi Bugariu

Lebădă de iarnă (Cygnus cygnus): este o specie caracteristică zonelor arctice, cuibărind pe lacuri înconjurate de vegetaţie. Iernează pe cea mai mare parte a continentului european, putând fi observată inclusiv în Republica Moldova. Lungimea corpului este de 140-160 cm (la fel ca lebăda de vară), însă are ciocul galben ce prezintă o pată neagră în vârf. De asemenea, spre deosebire de lebăda de vară, înoată cu gâtul drept. Se hrăneşte în special cu plante de apă, seminţe, viermi, insecte, moluşte şi uneori peşti.

Lebădă de iarnă (Cygnus cygnus). Foto: Florian Klingel

Pescăruș sur (Larus canus): este o specie cuibăritoare în nordul continentului (țările scandinave, Olanda, Belarus, nordul Rusiei,) însă care migrează spre sud în sezonul rece, în special în regunea nordică a Mării Mediteraneene. Spatele este cenușiu, iar restul corpului alb. La vîrful aripilor are culoarea neagră, ciocul este scur și galben, picioare galbene. Iarna, capul are culoarea gri-striat, iar ciocul prezintă o linie neagră slab conturată la vârf. Sosește la noi lunile noiembrie-decembrie și poate fi găsit în stoluri mixte, împreună cu speciile locale de pescăruși. Are o dietă alimentară comună cu a altor pescăruși: pești, moluște, crustacee, insecte, reptile, mamifere mici, ouă sau pui de pasări, chiar și deșeuri.

Pescăruș sur (Larus canus). Foto: Vitalie Ajder

Lasă un răspuns