fbpx

„Păsările – culorile naturii”: Despre bufnițe

03.11.2016

Apăsați pentru a asculta podcast-ul emisiunii. Imediat sub înregistrare puteți citi integral textul emisiunii respective.

 

Uite că se face aproape un an de când vorbim despre păsări, și încă nu am apucat să discutăm despre bufnițe! Și e păcat, pentru că sunt niște păsări foarte interesante, despre care lumea nu cunoaște prea multe.  Stilul lor de viață, interacțiunea lor cu alte animale, fascinația pe care o încercăm atunci când le vedem, toate astea reprezintă argumente care m-au convins să încep mai repede seria noastră despre neamul bufnițelor. Viața și comportamentul lor merită să fie cunoscut, doar că nu avem astăzi nici spațiu, nici timp, pentru a discuta pe îndelete despre ele. Propun ca pentru început să trecem în revistă caracteristicele cele mai importante ale acestor păsări, și să le înțelegem dincolo de superstiții și folclor.

În primul rând, numele general de bufniță este dat mai multor specii de păsări din ordinul Strigiformes. Totuși, vom vedea că păsările care fac parte din acest ordin au nume diferite și apucături diferite. Majoritatea sunt solitare și nocturne. Toate au niște sunete distinctive, care pentru oamenii simpli poate părea înspăimântător și prevestitor de rele. Evident, așa cum stau lucrurile în biologie, nimic mai fals.

Ciuf de pădure (Asio otus). Foto: Vitalie Ajder

Spaima oamenilor se datorează în mare parte stilului nocturn al acestor păsări. Ziua stau ascunse prin locuri camuflate și moțăie liniștite, iar seara ies la vânătoare. Da, ele sunt păsări de pradă, se hrănesc cu o mare varietate de mamifere mici, păsări mici, insecte și reptile. Bufnițele, la fel ca alte păsări, nu-și pot mesteca hrana, pentru că nu au dinți. Tocmai de aceea ele își înghit bucățile mici din pradă, iar bucățile mai mari le rup în bucăți mai mici înainte să le înghită. Mai târziu, regurgitează bucățile de hrană nedigerabile, cum ar fi oasele, blana si penele. Hrana regurgitată este cunoscută de ornitologi sub numele de „ingluvie”, și este foarte utilă în studiul pe teren, atunci când se caută dovezi ale prezenței anumitor specii de bufnițe. Sunetele emise de ele sunt de asemenea foarte interesante pentru cei care studiază aceste păsări. Bufnițele creează o varietate mare de sunete și vocalize. Sunetul familiar de huiduit este de obicei folosit pentru declararea teritoriului, dar pot produce și scrâșneli, urlete și alte sunete care sunt imposibil de definit. Lipsa de grație a acestor sunete, precum și emiterea acestora în plină noapte și întuneric, i-au determinat pe oameni să considere aceste păsări drept prevestitoare de nenorociri, boli și decese. În tradiția populară, bufnițele au fost considerate mesageri funebri, și au fost mereu alungate din preajma caselor sau așezărilor omenești.

Predilecția acestor păsări pentru spațiile largi, precum hambarele, halele, depozitele părăsite, sau peșterile, grotele și scorburile copacilor din miezul pădurii, au adăugat groază la atitudinea și așa lipsită de prietenie față de aceste păsări. Imaginea lor este des folosită în filme de groază, în poze și tablouri care induc starea de spaimă, și deseori aceste păsări erau reprezentate ca simboluri în lupta binelui cu răul. În Anglia medievală se practica fixarea în cuie a bufniței, în special striga, pe ușa unui hambar, pentru a alunga răul, obicei care s-a păstrat până în sec. 19. Totuși, în epoca antică aceste păsări erau venerate, fiind considerate simboluri ale înțelepciunii, pentru că vigilența lor nocturnă era asociată cu cea a intelectualilor care rămâneau treji noaptea pentru a studia. De asemenea, în mitologia greacă, o specie de bufniță, mai exact cucuveaua, apare ca simbol al zeiței Atena, zeița înțelepciunii. Precum ați văzut, cucuveaua este una dintre speciile de bufnițe cunoscute de la noi, foarte răspândită și foarte comună, în special pentru că s-a adaptat traiului în așezările umane. Despre ea, și despre strigă, vom vorbi în emisiunile următoare, la fel ca și despre alți reprezentanți ai acestui ordin înțelept.

Cucuvea (Athene noctua). Foto: Vitalie Ajder

Înainte să vorbim despre fiecare specie în parte, ar fi nimerit să enumerăm caracterele comune pentru toate aceste păsări, lucruri care sper să vă fascineze așa cum m-au fascinat și pe mine. V-am spus un pic mai înainte că bufnițele sunt păsări de pradă, hrănindu-se cu animalele pe care le vânează. Pentru asta ele trebuie să aibă reflexe și simțuri ascuțite, precum și dotări anatomice care să le asigure succesul la vânătoare. De exemplu, un avantaj foarte mare al acestor păsări este zborul silențios. Penele bufnițelor s-au adaptat special pentru a le permite minimizarea sunetului produs pe timpul zborului. Marginile din față ale penelor primare au capete rigide care reduc sunetul, în timp ce marginile din spate au capete moi care ajută la reducerea turbulențelor. Penele pufoase acoperă restul suprafeței aripilor, pentru a reduce și mai mult sunetul. Acest lucru avantajează foarte mult vânătorul, pentru că zborul lor este aproape imperceptibil din punct de vedere auditiv, și din această cauză își pot lua complet prin surprindere prada.

Ochii lor sunt poziționați în față, spre deosebire de alte păsări, ceea ce le oferă o viziune binoculară bine dezvoltată. Dar ochii bufnitelor sunt fixați în orbite, prin urmare sunt imobili, astfel că, deși sunt foarte mari, își ajută stăpânii să privească doar înainte. De aceea, ele trebuie să-și întoarcă capul pentru a vedea în diferite direcții, iar natura le-a asigurat capacitatea de a-și roti capul la 270 de grade! Incredibila mișcare este posibilă grație celor 14 vertebre care compun gâtul bufnițelor, dublu față de numărul obișnuit regăsit la pasările comune. În plus, o asemenea mișcare nu afectează sistemul circulator al bufnițelor – cum s-ar întâmpla în cazul oamenilor, de pildă!

Bufnitele au și picioare puternice asemănătoare răpitorilor, cu două degete poziționate în față și două în spate; structură numită zigodactilă. Acest aranjament permite bufnițelor să captureze și să țină prada mult mai ușor. Câteodată, al treilea deget poate fi rotit în față, într-o poziție folosită în mod obișnuit pentru agățare. Bufnițele au și un simt auditiv acut care le ajută să localizeze și să captureze prada. La unele specii, urechile sunt localizate asimetric, pe oricare parte a discului facial, îmbunătățind astfel abilitatea de identificare a originii sunetului. Astfel, bufnitele detectează diferența de timp necesara sunetului pentru a ajunge la urechi. Bufnitele au cioc lung, încârligat, la multe specii fiind parțial ascuns de pene, astfel încât pare mult mai mic decât este. Bufnițele își folosesc ciocul ascuțit pentru a rupe hrana. Dotările astea tehnice au permis bufnițelor, în special speciilor mari, să vâneze mamifere, precum pui de lup, vulpi și căprioare mici. Cercetările au arătat însă că bufnițele preferă să vâneze în mod special arici, în zonele în care aceștia abundă. Și dacă majoritatea animalelor de pradă se feresc de arici din cauza țepilor ascuțiți, bufnițele nu întâmpină nicio problemă grație ghearelor lor puternice.

Data viitoare vom vorbi despre sunetele emise de ele, și vom căuta să explicăm de ce emit aceste sunete.

Lasă un răspuns