În cadrul Recensământului cuiburilor de cocostârc din Republica Moldova, ediția 2019, SPPN a documentat, cu ajutorul voluntarilor care au participat la acest Recensământ, povestea unui cuib vechi de 200 ani, care are toate șansele să fie cel mai vechi din Republica Moldova.

Totul a început când o doamnă pe nume Gabura Veronica a înregistrat un cuib de cocostârc pe harta Recensământului și a plasat următorul comentariu: „Acest cuib este de când mă țin minte, sunt născută în 1972. De fiecare dată când merg în satul de baștină (Pogănești, Hîncești) mă miră faptul că încă se mai păstrează.”

Comentariul ne-a atras atenția, iar intuiția ne-a spus că dedesubt s-ar putea ascunde multe detalii interesante. Drept pentru care am luat legătura cu doamna Gabura, care cu multă amabilitate ne-a direcționat către mama dumneaei, ce locuiește în prezent în Pogănești și care ne-a spus că ține minte acest cuib încă din primii ani ai copilăriei sale. De aici firul a plecat mai departe și am ajuns la stăpânii gospodăriei în care se află cuibul: familia Munteanu. Am decis să-i vizităm și să aflăm povestea cuibului pe viu. Din păcate, cocostârcii nu prea mai dădeau la cuib și nu au fost prezenți când am venit noi, însă gospodarii ne-au primit cu brațele deschise și au depănat toate amintirile pe care le au cu aceste păsări, devenite membre ale familiei.

Așa am aflat că acest cuib are aproape 200 ani (nu am putut afla cu exactitate vechimea). Povestea cuibului merge mână în mână cu povestea casei care ne-a primit, căci doamna Adriana Munteanu a moștenit întreaga gospodărie de la tatăl ei, fiind mezina familiei. La acea vreme cuibul deja se afla în curte, cocoțat pe un vechi arbore de salcâm, iar bătrânul ei tată susținea că acest cuib era acolo încă de pe când a preluat gospodăria de la părinții săi. Născut în 1902, bătrânul ținea minte din copilăria sa conștientă că acest cuib  stătea anume pe arborele de salcâm pe care stă și acum, însă de-a lungul generațiilor a stat pe alți arbori din curte. Pe vremea buneilor doamnei Munteanu (sfârșitul secolului XIX), cuibul era urcat pe un salcâm alăturat, numit în gospodărie „al doilea”, care s-a uscat și distrus cu timpul. Înainte de asta, un alt arbore de salcâm („primul”) a găzduit cuibul, până i-a venit rândul să putrezească. Pe vremea aceea oamenii obișnuiau să-și planteze în curte mai mulți arbori de salcâm pentru umbră și pentru material de foc în caz de necesitate. Copacii respectivi jucau totodată și rol de demarcare a gospodăriei, iar cocostârcilor din Pogănești le-a convenit de minune acest aranjament, căci și-au mutat cuibul de pe un arbore pe altul, fără să fie nevoiți să schimbe gospodăria cu care s-au obișnuit. „Erau trei salcâmi la rând, la o depărtare mică unul de altul. Acesta pe care stă cuibul acum e ultimul dintre ei, vedeți că și el deja s-a uscat. Are sigur peste suta de ani. Însă cuibul e de fapt mai vechi, dacă punem la socoteală ceilalți doi arbori pe care s-a aflat anterior” confirmă soții Munteanu. 

Conform spuselor gospodarilor Munteanu, în localitate nu există alt cuib de cocostârc. Nici în satele învecinate. Au existat uneori câteva inițiative din care nu s-a ales nimic. Toți sătenii din împrejurimi știu de cuibul de la Pogănești, și doamna Munteanu povestea că deseori era sunată de oameni care vedeau pe imaș cocostârci răniți și care le spuneau „Cocostârcul Dvs e acolo, veniți să-l luați”. De-a lungul anilor, soții Munteanu au supravegheat zeci de pui ce se învățau a zbura: „Am avut cazuri de vreo câteva ori, când puii abia învățau și aterizau prin sârme sau prin crengi; noi îi prindeam și le legam aripile cu scânduri; ei umblau prin grădină, se hrăneau cu ce găseau”, povestește doamna Munteanu. „Anul acesta a fost impresionant: erau cinci pui și se antrenau cu părinții deasupra gospodăriei. Vă dați seama ce era aici: șapte cocostârci care se roteau într-una. Când făceau pauză, se așezau prin curte pe stâlpi, pe copaci, pe cuib. Seara veneau toți, ziua iar se antrenau”, adaugă soțul.

Acest ultim arbore de salcâm pe care stă cuibul riscă să se prăbușească în curând. A putrezit după atâta vreme, și cu toate că e bine ancorat în sol, se clatină sub greutatea cuibului. „Anul acesta nu știu dacă mai rezistă, dar la primăvara viitoare cade cu siguranță”, se îngrijorează domnul Munteanu. „În trecut am încercat să le fac un nou cuib într-un alt salcâm: i-am tăiat crengile din vârf și am pus o roată de bicicletă ca un fel de bază a viitorului cuib. Însă crengile au crescut repede la loc și chiar mai dese, iar cocostârcilor nu le-a plăcut ideea. Acum mă gândesc să pun un stâlp înalt alături de acest copac, iar în vârf să fixez un fel de bază. Dar nu găsesc pe nimeni să mă ajute”, încheie domnul Munteanu.

Data exactă a apariției cuibului nu se cunoaște – aceasta s-a pierdut odată cu trecerea în neființă a buneilor doamnei Munteanu. Însă reconstituirea poveștii despre acest cuib, transmisă de la o generație la alta, permite estimarea vechimii – aproximativ 200 ani. Aceste două secole au fost caracterizate de timpuri foarte grele pentru oameni (două războaie mondiale, prăbușiri de imperii și schimbări de administrație, deportări și foamete) astfel încât nimeni nu s-a gândit să consemneze undeva existența și vechimea cuibului din Pogănești. Iată însă că acest cuib a rămas intact și a ajuns până în zilele noastre, fiind casă pentru sute de pui și unind în timp cel puțin șase generații de oameni. Astăzi, soții Munteanu își țin în brațe nepoții de la cei patru copii crescuți la umbra cuibului de cocostârci, iar unul dintre nepoți se afla în vizită la bunei atunci când a venit echipa noastră să documenteze această istorie.

Sperăm că acest cuib va dăinui încă multă vreme și că multe alte generații ale familiei Munteanu se vor bucura an de an de prezența cocostârcilor.