31.05.2018

Apăsați pentru a asculta podcast-ul emisiunii. Imediat sub înregistrare puteți citi integral textul emisiunii respective.

Momentul meu preferat al zilei este la ora 5 dimineața, când Soarele răsare prin ceața zorilor și toată suflarea vie iese din ascunzișuri. Păsările se avântă pe cerul brăzdat de primele raze, taie prospețimea aerului cu aripile lor și se scaldă în lumina frumoasă a dimineții. Acesta este Salutul Soarelui, executat timp de 4.5 miliarde de ani, de când acest astru ne încălzește planeta, iar prigoriile sunt maestrele acestui ritual.

Printre primele păsări pe care le învață un ornitolog începător se numără prigoriile (Merops apiaster). Popular li se mai spune și albinărel, pentru că le-a mers vestea că se dau în vânt după albini. Chiar și în engleză numele trădează năravul culinar al acestei păsări: bee-eater (mâncător de albine), sau în greacă – melissofagos – la fel, mâncător de albine. Același lucru e valabil și pentru limba rusă (пчелоед), turcă (arıkușu), sau germană (bienenfresser). E pur și simplu fascinant cum această caracteristică a fost observată de oameni din diverse țări și culturi, care și-au comunicat unul altuia că această pasăre frumoasă mănâncă albini.

Să ne oprim mai întâi la frumusețe. Este indiscutabil faptul că această pasăre bogat colorată, exotică la înfățișare, este una dintre cele mai arătoase specii din Republica Moldova. Cu capul și spatele cafenii, bărbia galbenă, pieptul albastru, coada verde, aripile galben, cafeniu și verde, prigoria este pur și simplu o apariție impresionantă pe cerul scăldat în lumina soarelui de primăvară. Majoritatea oamenilor rămân muți de admirație când văd prigorii pentru prima oară – consideră că niște papagali exotici au pus stăpânire pe țara noastră.

Specialiștii confirmă o parte din ipoteză: nu sunt papagali, dar sunt într-adevăr păsări exotice. Prigoria europeană, cea care cuibărește vara la noi, iernează în Africa tropicală, acolo unde anul împrejur se desfășoară un carnaval cromatic amețitor de flori, păsări și insecte. Alte rude de-ale ei, cum ar fi prigoria verde (Merops orientalis) sau prigoria cu obraji albaștri (Merops persicus), sunt răspândite mai ales în regiunea tropicală și subtropicală din Asia, Africa și Australia. Prigoria de la noi sosește din cartierele de iernare pe la sfârșitul lunii aprilie, când apar insectele pe care le preferă, și pleacă repede înapoi – prin septembrie nu le mai vezi zborul agil și nu le mai auzi gânguritul atât de plăcut.

Să continuăm cu hrana. Prigoriile vânează insecte, în special odonate (ordin care întrunește libelule) și himenoptere (ordin care întrunește viespi și albine). Pe lângă acestea, păsările mai prin tăuni, cărăbuși, fluturi, cosași, lăcuste, gândaci. Maestrele au stabilit și o tehnică specială prin care consumă viespile și albinele: presează în cioc capetele inferioare și superioare ale insectei pentru ca acul cu tot cu venin să sară din cauza presiunii. Altele lovesc repetat insecta de o suprafață dură, pentru a îndepărta acul ca urmare a șocului mecanic.

Abia după încheierea acestui ritual insecta este consumată. Predilecția pentru albini i-a asigurat o reputație de dușman al apicultorilor. Se estimează că o singură pasăre consumă vreo 100 de albini zilnic, iar acest lucru, înmulțit la o întreagă colonii de prigorii, înseamnă un dezastru pe capul apicultorului care are prin apropiere stupi. De fapt, numărul acesta reprezintă un procent mic din totalitatea albinelor care alcătuiesc un roi sănătos (în jur de 40000-80000 de lucrătoare și câteva sute de trântori).

Pentru că am uitat să vă spun, aceste păsări cuibăresc în colonii, la grămadă. Acolo unde există un mal de lut sau o râpă cu pantă însorită, neapărat trebuie să fie prigorii. De exemplu, arealul rezervației cultural-naturale „Orheiul Vechi” abundă de locuri unde aceste păsări cuibăresc. Le puteți vedea cu siguranță pe versanții lutoși sau nisipoși ai canionului, în malurile râului Răut sau sub dealurile abrupte expuse la soare. Ele cuibăresc în galerii pe care le sapă adânc înăuntru (50-350 cm), care se termină într-un spațiu mai larg unde-și depun ouăle. Perechile de prigorii preferă să își sape singure galeriile, muncind la asta în jur de 20 zile la rând. Pentru a săpa lungimea dorită, păsările scot din peretele de lut până la 11 kg de pământ, o cantitate de 80 mai mare decât propria lor greutate. Cuibăritul în colonii le oferă avantaje mari: luptă mai ușor cu intrușii, se veghează reciproc, iar asta înseamnă că mai mulți pui vor crește teferi și sănătoși. Unicul pericol pe care îl înfruntă vine din partea șerpilor, care pătrund fără probleme în galeriile adânci și le fură ouăle sau puii mici.

Evident, și omul este un dușman natural al acestei specii, mai ales dacă se lasă mânat de credința că prigoriile îi mănâncă toate albinele și recurge la lichidarea lor fizică.

Dar dacă luăm în considerare multele specii de insecte dăunătoare agriculturii și sănătății umane, pe care le consumă aceste păsări – viespi, tăuni, lăcuste, gândaci – ne convingem ușor că prigoriile ne fac de fapt un serviciu imens. În ceea ce privește albinele, microbiologii consideră că prigoriile le vânează pe cele mai slabe, încete și probabil bolnave, îndeplinind astfel rolul de sanitar al habitatului în care locuiesc.

În plus, galeriile pe care le sapă în fiecare an și pe car nu le folosesc ulterior devin locuri de refugiu pentru alte păsări, mamifere mici sau chiar insecte, ceea ce le oferă rolul important de „ingineri” ai ecosistemului.

Și dacă ne permitem să fim poetici, nimeni altcineva nu reușește să întruchipeze mai bine decât ele curcubeul. eu vă îndemn să trageți o fugă la Orheiul Vechi acum, cât vara e abia la început și aveți toate șansele să admirați aceste păsări în timp ce-și caută de treabă, se fugăresc după insecte, se ceartă și se lasă alintate de lumina Soarelui cât e ziua de lungă.

La final, vă invităm să aflați mai multe despre această specie din documentarul de mai jos: