Mulți oameni au impresia eronată că pe timp de iarnă toate păsările sălbatice pleacă din țară și că rămân doar vrăbiile și ciorile. De foarte multe ori echipa SPPN a primit apeluri și mesaje un pic isterice legate de prezența unor specii de păsări pe timpul sezonului rece și a fost somată să intervină pentru a „salva” păsările pe care concetățenii noștri nu admit să le vadă pe timp de iarnă. Din acest motiv, ne-am gândit să prezentăm tuturor celor interesați o listă a speciilor de păsări a căror prezență pe timp de iarnă este normală; specii pe care le putem observa cu un pic de noroc în mediul urban/rural, în zonele umede, în păduri sau în mijlocul câmpurilor.

Pentru a facilita procesul de cunoaștere a fiecărei specii, vom grupa această listă în patru secțiuni:
– păsări sedentare ușor de văzut (partea I)
– păsări sedentare greu de văzut (partea II)
– oaspeți de iarnă (partea III)
– oaspeți de iarnă foarte rari (partea IV)

Aceste secțiuni vor fi prezentate pe rând, în articole separate.

Astăzi vom prezenta Partea I: păsări sedentare ușor de văzut, adică cele care sunt rezidente la noi pe tot parcursul anului și pot fi văzute în preajma localităților fără vreun efort deosebit din partea noastră:

Vrabie de casă (Passer domesticus): este una din cele mai răspândite specii de păsări, fiind rezidentă la noi în țară. Preferă habitatele antropice, de obicei localități rurale și urbane, dar și construcții izolate. Este o pasăre mică, măsurând 14-15 cm în lungime. Penajul are culoarea maro, împestrițat cu negru pe spate. Fruntea, creștetul și pieptul are culoarea cenușie, ciocul este scurt și conic, iar coada e trunchiată, Are un meniu alimentar foarte variat, consumând insecte preponderent pe timpul verii și semințe pe timpul iernii.

Vrabie de casă (Passer domesticus). Foto: Ion Grosu

Vrabie de câmp (Passer montanus): ocupă majoritatea habitatelor, în special cele deschise: terenuri agricole, lunci, pășuni, grădini, chiar și localitățile rurale/urbane. Are o lungime a corpului de 14-15 cm. Penajul este brun-gălbui pe partea superioară, părțile inferioare sunt alb-murdare, flancurile au o nuanță brun-gălbuie iar creștetul este brun-ciocolatiu. Se deosebește de vrabia de casă (Passer domesticus) prin faptul că masculul are o pată maro pe obraz. La fel ca ruda sa, are o dietă foarte variată și îndeosebi oportunistă pe timpul iernii.

Vrabie de câmp (Passer montanus). Foto: Vitalie Ajder

Pițigoi mare (Parus major): este o specie foarte des întâlnită în parcuri, păduri, perdele forestiere, pâlcuri de copaci, tufișuri sau chiar copaci izolați, fiind cea mai comună dintre speciile de pițigoi. Poate fi văzută în orașe, sate, câmpii, luncile râurilor, etc. Este o pasăre mică, vioaie, având o lungime a corpului de 12,5-14 cm. Penajul în zona pieptului și abdomenului are culoarea galbenă, iar fruntea, creștetul și ceafa au culoarea neagră-albăstruie strălucitoare. Spatele este verde-măsliniu, iar coada și aripile sunt cenușii-albăstrui. Pițigoiul mare are o dungă neagră mediană (cravata) care îi brăzdează abdomenul, car este mai mai lată la mascul. Dieta alimentară se bazează pe semințe în majoritatea anotimpurilor, însă în sezonul de cuibărire consumă și insecte.

Pițigoi mare (Parus major). Foto: Vitalie Ajder

Pițigoi albastru (Cyanistes caeruleus): Se întâlnește în parcuri, păduri, grădini, livezi, pajiști cu arbuști, practic oriunde există copaci. Se deosebește de ruda sa (pițigoiul mare) prin faptul că are aripile, coada și creștetul albastru, și are în general dimensiuni ușor mai mici. Se hrănește predominant cu insecte în timpul sezonului de împerechere, însă în timpul iernii recurge la semințe, nuci, fructe.

Pițigoi albastru (Cyanistes caeruleus). Foto: Vitalie Ajder

Pițigoi sur (Parus palustris): cel mai adesea poate fi întâlnit în pădurile din apropierea zonelor umede, dar și în parcuri, grădini, livezi. Părțile superioare sunt gri-maronii cu creștetul și ceafa negre, obraji albi și o linie neagră sub cioc; iar părțile inferioare sunt albicioase. Se hrănește cu insecte și păianjeni în sezonul de împerechere, iar pe timpul iernii recurge la nuci și semințe. Este un rezident stabil în aproape toată Europa, fiind în general o specie sedentară.

Pițigoi sur (Parus palustris). Foto: Vitalie Ajder

Cinteză (Fringilla coelebs): este o specie foarte comună, putând fi întâlnită în toate tipurile de habitate forestiere, inclusiv în parcurile și grădinile din orașe. Masculul este viu colorat, având pieptul roșiatic și capul gri, obrajii, gâtul și spatele maronii. Cintezele se hrănesc în special cu insecte și semințe pe care le găsesc la nivelul solului, rareori fiind observate că se hrănesc în coronamentul copacilor. Este o specie sociabilă, fiind prezentă alături de vrăbii și pițigoi la hrănitorile instalate de oameni pe timpul iernii.

Cinteză (Fringilla coelebs). Foto: Vitalie Ajder

Țiclean (Sitta europaea): specia poate fi întâlnită în păduri de foioase mixte, parcuri și grădini, atâta timp cât distanța dintre copaci nu este foarte mare. Partea de sus a corpului, inclusiv fruntea și capul sunt de culoare albastru-gri cu obraji albi și părțile inferioare albicioase cu flancuri cărămizii. Ochii sunt încadrați de o bandă neagră, ciocul lung și ascuțit și picioare scurte. Este o specie foarte agilă, putând fi văzută coborând pe trunchiul copacilor cu capul în jos. Este o pasăre mică, lungimea corpului fiind de 12-14,5. Dieta constă din insecte, semințe și nuci.

Țiclean (Sitta europaea). Foto: Vitalie Ajder

Mierlă (Turdus merula): este întâlnită într-o mare varietate de habitate, în principal păduri și grădini. Lungimea corpului este de 23,5-29 cm, terminându-se cu o coadă lungă. Masculul are penajul negru uniform, ciocul galben-portocaliu deschis și inelul galben al ochiului. Ciocul se înnegrește iarna. Femelele au partea superioară neagră-maronie, piept punctat maroniu și un gât albicios. Are o dietă omnivoră, hrănindu-se cu insecte și râme în timpul sezonului de cuibărit și fructe de pădure în sezonul rece. Se hrănește în timpul zilei căutând insecte prin stratul de frunze sau umblând în copaci și tufișuri după fructe de pădure.

Mierlă (Turdus merula). Foto: Vitalie Ajder

Sturz cântător (Turdus philomelos): se întâlnește în orice habitat cu tufișuri și copaci alături de zone deschise pentru hrănire. Este puțin mai mic decât mierla, lungimea corpului fiind de 21-24 cm. Spatele este maroniu, iar pieptul și abdomenul de culoare albă este acoperit de pete ascuțite maronii. Se hrănește cu o varietate de nevertebrate, râme și melci în special, dar preferă și fructele moi pe timp de iarnă.

Sturz cântător (Turdus philomelos). Foto: Vitalie Ajder

Ciocănitoare pestriță mare (Dendrocopos major): este prezentă oriunde există copaci bătrâni, conifere sau foioase (cel mai des în păduri), însă apare frecvent și în livezi, parcuri, grădini cu copaci care le convin. Este de dimensiunea unei mierle, cu o lungime a corpului de 23-26 cm. Creștetul și părțile superioare sunt negre cu o pată albă pe fiecare aripă, iar obrazul îi este brăzdat de o linie transversală neagră. Se hrănește în principal cu insecte și larve pe care le extrage din trunchiul copacilor, dar acceptă și semințe, alune, nuci pe timp de iarnă.

Ciocănitoare pestriță mare (Dendrocopos syriacus). Foto: Vitalie Ajder

Ciocănitoare de grădină (Dendrocopos syriacus): este caracteristică zonelor deschise precum livezile, parcurile şi grădinile. Este prezentă şi în păduri de foioase şi conifere acolo unde trunchiurile copacilor depăşesc 25 cm în diametru. Are aproape aceleași dimensiuni și același aspect ca și ciocănitoarea pestriță mare, însă poate fi diferențiată de aceasta prin absenţa dungii negre de pe laturile gâtului până la ceafă. Se hrăneşte cu insecte, fructe şi seminţe, fiind considerată una dintre ciocănitorile omnivore. Dintre toate speciile de ciocănitori prezente la noi în țară, se hrăneşte cel mai mult cu fructe şi seminţe. Este considerată mai agresivă şi dominantă decât ciocănitoarea pestriţă mare, cu care deseori se suprapune ca areal.

Ciocănitoare de grădini (Dendrocopos syriacus). Foto: Jonathan Hecke

Rață mare (Anas platyrhynchos): este o specie cu un areal foarte întins, prezentă în aproape toată emisfera nordică. Poate fi întâlnită în majoritatea zonelor acvatice, inclusiv în orașe, fiind cea mai comună specie de rață sălbatică. Unele populații locale ale acestei specii sunt migratoare, însă altele sunt sedentare, astfel încât teritoriile de iernat și cuibărit se suprapun pentru diferite populații. Pe timp de iarnă păsările se adună în grupuri mari, zburând de la o zonă umedă la alta. Rața mare este o specie omnivoră și oportunistă, hrana acesteia cuprinzând resturi vegetale, frunze, tuberculi, rizomi, rădăcini, semințe, insecte și larve.

Rață mare (Anas platyrhynchos). Foto: Vitalie Ajder

Cioară de semănătură (Corvus frugilegus): este o specie larg răspândită, fiind în general sedentară în zonele de distribuție. Preferă habitatele agricole, cu pâlcuri de copaci cu frunze căzătoare, cu precădere plopi sau copaci cu coronament bogat, unde își pot instala coloniile. Masculul nu se deosebește de femelă, penajul fiind complet negru, ciocul de culoare albă cu gușă albă și fruntea neagră proeminente. Contrar opiniei generale, nu este femela corbului (este o specie înrudită), deosebindu-se de acesta prin dimensiunea mai mică și ciocul de culoare albă. În anotimpul de iarnă specia poate fi observată aproape în permanență pe terenurile agricole din apropierea coloniilor sau pe terenurile în paragină din interiorul orașelor. Se hrănesc de obicei cu cereale, fructe și semințe, dar pot captura și mamifere mici, șopârle sau ouă ale altor specii de păsări mai mici, iar în unele cazuri pot fi și necrofage hrănindu-se cu stârvurile animalelor ucise pe șosele sau vânate de alți prădători.

Cioară de semănătură (Corvus frugilegus). Foto: Vitalie Ajder

Cioară grivă (Corvus cornix): este prezentă în toate tipurile de habitate, inclusiv zone urbane și rurale. Cel mai adesea poate fi observată în apropierea zonelor umede, cum sunt bălțile, râurile, lacurile, mărginite sau apropiate de terenuri agricole. Are spatele, abdomenul, părțile laterale și baza cozii de culoare gri, iar restul penajului, picioarele, ciocul și coada sunt negre. Lungimea corpului este de 48-52 cm. Ca și rudele sale, cioara grivă are o gamă diversificată de hrană ce constă în cereale, fructe și semințe, dar poate captura și mamifere mici, șopârle sau ouă ale altor specii de păsări mai mici, iar în unele cazuri poate fi și necrofagă, hrănindu-se cu stârvuri de animale.

Cioară grivă (Corvus cornix). Foto: Vitalie Ajder

Stăncuță (Coloeus monedula): poate fi întâlnită în zone împădurite, parcuri și grădini, fiind o apariție obișnuită în orașe. Are dimensiuni mai mici decât rudele sale (lungimea corpului e între 32-35 cm). Este o pasăre foarte arătoasă, având capul gri, creștetul negru, aripile negre, coada neagră și ochii albaștri. Se hrănește cu ghinde, semințe, fructe, nevertebrate, ouă, pui de pasăre și mamifere mici.

Stăncuță (Coloeus monedula). Foto: Ion Grosu

Coțofană (Pica pica): o specie de corvidă foarte răspândită pe continentul european și foarte comună la noi. Se adaptează cu ușurință oricărui tip de habitat, inclusiv cel antropic (mediu urban/rural). Identificarea speciei este ușoară datorită penajului negru cu alb și a cozii lungi. Hrana este variată și include resturi alimentare, stârvurile altor animale, mamifere mici și păsărele mici, reptile și amfibieni. De asemenea, consumă și cereale, fructe și alte resturi vegetale.

Coțofană (Pica pica). Foto: Vitalie Ajder

Gaiță (Garrulus glandarius): este o specie de corvidă foarte răspândită pe continentul european, fiind sedentară și foarte teritorială. Locuiește în habitatele forestiere, însă ocupă și parcurile rurale/urbane. Este o pasăre de mărime mijlocie (32 – 35 cm), cu penajul cenușiu-roșcat, aripile având culoarea albastru deschis punctat cu negru. Coada este lungă, neagră pe partea superioară și albă pe partea inferioară. La baza ciocului are de o parte și de alta o linie neagră care se prelungește până aproape de bărbie. Specia are o preferință specială pentru alune și ghinzi, pe care le depozitează în scorburi, sub scoarța copacilor sau chiar în pământ, fiind responsabilă pentru plantarea spontană a multor arbori în natură. De asemenea, consumă semințele altor plante, fructe, și deseori recurge la hrană animală (pui de pasăre, ouă). Se face auzită datorită strigătului neplăcut și aspru, ca un fel de scrâșnire metalică, însă imită la perfecție sunetul altor specii de păsări (uneori imită atât de bine, încât identificarea corectă a speciei e posibilă doar dacă e văzută pasărea).

Gaiță (Garrulus glandarius). Foto: Vitalie Ajder

Porumbel de casă (Columba livia domestica): este o specie din familia Columbidae, foarte răspândită pe continentul european. Reprezintă forma domesticită și ulterior re-sălbăticită a speciei Columba livia, adică porumbelul de stâncă. Este întâlnită foarte des în apropierea așezărilor umane, în sate, orașe sau instalații industriale, ocupând constucții înalte care le reamintește de habitatul strămoșilor (stânci). Are un penaj foarte variat, dar cel mai des întâlnit tip este cel cenușiu cu irizații de culoare verzuie, galben, mov pe laturile gâtului și ale aripilor. Dimensiunea corpului variază de la un individ la altul, însă lungimea standard este de 29-37 cm. Are o dietă omnivoră, putând consuma semințe, plante, insecte. Deseori sunt văzuți în preajma coșurilor și tomberoanelor de gunoi. Fiind o specie sociabilă, formează stoluri de sute de indivizi, care caută împreună mâncare și locuri unde se pot adăposti.

Porumbel de casă (Columba livia domestica). Foto: Jonathan Hecke

Guguștiuc (Streptopelia decaocto): este o specie din familia Columbidae. Este originară din Asia Mică, însă arealul de distribuție i s-a mărit considerabil în prima jumătate a secolului trecut. La noi este o specie invazivă, care ocupă nișa ecologică a turturicii (Streptopelia turtur), față de care prezintă avantaje considerabile datorită faptului că este sedentară. Cuibărește numai în localități sau în imediata apropiere a acestora. Are penajul cenușiu-crem pe spate și pe pântece, iar în partea posterioară a gâtului are o dungă neagră pe gât care este prezentă atât la mascul, cârt și la femelă. Lungimea corpului este de circa 28-32 cm, fiind puțin mai mic și mai suplu decât porumbelul de casă. Principala sursă de hrană este reprezentată de cereale (grâne), dar consumă și alte tipuri de semințe. De asemenea, se hrănește și cu insecte.

Guguștiuc (Streptopelia decaocto). Foto: Vitalie Ajder

Pescăruș râzător (Chroicocephalus ridibundus): poate fi văzut lângă ape calme, mlaștini, lacuri, râuri și zone uscate din apropierea apelor. Iarna apare într-o varietate de habitate, chiar și în zonele umede din orașe și sate. Este un pescăruș mic, lungimea corpului fiind de 35-39 cm. Pe cap are o glugă cafeniu-neagră, care dispare pe timpul iernii. Părțile superioare sunt gri, cele inferioare sunt albe, ciocul și picioarele au culoarea roșie. Este un oportunist când vine vorba despre hrană, consumând de la insecte la viermi, pești, până la cadavre și gunoaie menajere. De obicei formează stoluri mari, deplasându-se de la o zonă umedă la alta pentru a se hrăni sau dormi.

Pescăruș râzător (Chroicocephalus ridibundus). Foto: Vitalie Ajder

Pescăruș pontic (Larus cachinnans): Este o specie răspândită în jurul bazinului Mării Negre și a Mării Caspice, fiind prezentă inclusiv în zonele umede din interiorul continentului. Este un pescăruș de dimensiuni relativ mari (56–68 cm în lungime), cu ciocul lung și subțire, de culoare galbenă cu o pată roșie aproape de vârf, iar culoarea picioarelor variază de la roz pal la galben. Spatele și aripile sunt de culoare gri, iar capul, pieptul și abdomenul au culoarea albă. Consumă pești, moluște, crustacee, insecte, reptile, mamifere mici, ouă sau pui de pasări, chiar și deșeuri.

Pescăruș pontic (Larus cachinnans). Foto: Laurențiu Petrencu