Seria informațiilor despre speciile de păsări pe care le putem vedea iarna se încheie cu lista oaspeților de iarnă care apar destul de rar la noi. Celelalte categorii de specii de păsări care pot fi observate iarna au fost prezentate anterior în ordinea următoare:
– păsări sedentare ușor de văzut (partea I)
– păsări sedentare greu de văzut (partea II)
– oaspeți de iarnă (partea III)
În articolul de față vom prezenta pe scurt oaspeții de iarnă care pot fi văzuți mai rar. Vizitele acestor specii (puține la număr) au caracter neregulat, ele putând fi observate odată la câțiva ani, în dependență de asprimea sezonului rece din ținutul unde specia e rezidentă sau își petrece iarna în mod normal.
Ținem să menționăm că în ultimii ani frecvența observării acestor specii a crescut ușor, în mare parte datorită creșterii numărului de ornitologi și birdwatcheri care dedică o parte considerabilă de timp expedițiilor în teren în scopul monitorizării situației avifaunistice.
Rață cu cap negru (Aythya marila): Specia cuibărește în nordul Europei, însă iernează mai la sud, ajungând până la Marea Mediterană, Marea Neagră și Marea Caspică. La noi este oaspete de iarnă relativ rar, fiind prezentă pe cursul râurilor mari sau lacurilor care nu îngheață. Are lungimea corpului de 39-56 cm, masculul având capul negru-verzui, pieptul negru, spate deschis cu striații cenușii, coada neagră și părțile laterale și abdomenul albe. Femela are corpul și capul brun, cu striații asemănătoare masculului, iar la baza ciocului are o pată albă ovală. Ambele sexe au ciocul albăstrui și ochii galbeni. Specia are o dietă omnivoră, însă preferă să consume scoici, în special în zonele de iernare. De asemenea, poate consuma crustacee, insecte și materiale vegetale, pe care și le procură prin scufundări.
Rață cu cap negru (Aythya marila). Foto: Emil Todorov (www.sor.ro)
Lebădă mică (Cygnus columbianus): este caracteristică zonelor arctice, fiind prezentă de-a lungul râurilor şi pe lacurile puţin adânci, însă iernează în cea mai mare parte a continentului european. Poate ajunge și la noi, însă e un oaspete rar. Se numește astfel pentru că este cea mai mică dintre speciile de lebădă (lungimea corpului este de 115-140 cm). Pata neagră de la vârful ciocului este mai mică decât la lebăda de iarnă (Cygnus olor). Se hrăneşte în special cu plante acvatice, seminţe, viermi şi insecte. În cartierele de iernare se hrăneşte şi pe uscat, cu resturi ale culturilor vegetale.
Lebădă mică (Cygnus columbianus) (cele 7 păsări mai mici). Foto: Ion Grosu
Gâscă cu gât roșu (Branta ruficollis): este o specie caracteristică zonelor de tundră siberiană, însă pe timpul iernii ajunge pe țărmurile Mării Negre, în special Bulgaria și România, putând fi observată relativ rar și în Republica Moldova. De obicei formează stoluri mixte împreună cu alte specii de gâşte, în special gârliţa mare (Anser albifrons). Este cea mai mică specie de gâscă (lungimea corpului este de 54-64 cm) și are penaj elegant, negru combinat cu roşu-ruginiu, subliniat de dungi albe. În cartierele de iernare se hrănește cu boabele de porumb rămase după recoltare sau pe culturile de grâu de toamnă şi rapiţă.
Gâscă cu gât roșu (Branta ruficollis). Foto: Emil Todorov (www.sor.ro)
Gârliță mică (Anser erythropus): este o specie caracteristică zonelor arctice cu mlaştini, cuibărind în nordul Siberiei și Peninsula Feno-Scandinavă. Iarna migrează spre sudul și estul Europei, dar este un oaspete de iarnă foarte rar. Acest lucru se datorează în mare parte faptului că specia e periclitată (populația europeană cuibăritoare numără puțin peste 200 perechi) și înregistrează un declin permanent. De asemenea, specia este uneori confundată cu gârlița mare, față de care însă este mai mică (56-66 cm), are fruntea mai înaltă, iar pata albă de la cioc depășește linia ochilor care sunt încercuiți de un inel galben. Iarna se hrăneşte pe pajişti şi culturi agricole de grâu de toamnă din sudul şi estul Europei, formând stoluri mixte cu alte specii de gâşte (Anser albifrons, Branta ruficollis).
Gârliță mică (Anser erythropus. Foto: Denis Diaconescu (www.sor.ro)
Alunar (Nucifraga caryocatactes): este o specie de corvidă întâlnită în zona boreală și munții din centrul și sud-estul Europei, preferând pădurile de conifere de la altitudine mare. În general, nu este o specie migratoare, dar populațiile siberiene migrează o dată la câțiva ani în sudul continentului în iernile aspre, când nu găsesc hrană destulă. Pasărea este puțin mai mare decât o gaiță, având o lungime a corpului de 32-35 cm. Penajul este de culoare negru-maroniu, cu multe striații albe. Partea superioară a aripilor și a cozii sunt negre cu luciri verzui și au mai puține striații. Ciocul este lung, închis la culoare și ascuțit. Masculul și femela seamănă extrem de bine între ei. Specia se hrănește predominant cu semințe de conifere și cu alune, pe care le sparge cu ciocul puternic. Dieta sa alimentară include și insectele, fructele de arbuști, păsări mici și ouăle acestora.
Alunar (Nucifraga caryocatactes). Foto: Ion Grosu
Mătăsar (Bombycilla garullus): cuibărește în nordul continentului european, preferând marginea zonelor cu păduri de conifere sau păduri mixte. Odată la câțiva ani, pe timpul iernii, mulți indivizi migrează pe distanțe foarte mari în căutare de hrană, acest fenomen de erupție fiind numit „invazie”. În aceste perioade specia poate fi văzută în parcuri sau în grădinile unde se găsesc semințe, inclusiv în orașe. Este o pasăre plinuță, puțin mai mică decât graurul, cu o lungime a corpului de 16-19 cm. Penajul are culoarea gri-maronie, gâtul este negru, iar în zona ochilor are o mască neagră. Capul prezintă o creastă distinctivă. Se hrăneștee cu fructe și uneori cu insecte. De cele mai multe ori poposesc pe câte un copac, în stoluri de 50-300 de indivizi, golindu-l în câteva minute.
Mătăsar (Bombycilla garullus). Foto: Cristi Domșa (www.sor.ro)
Inăriță (Carduelis flammea): este o specie prezentă în nord și nord-estul continentului, care ajunge în Moldova atunci când în ținutul de origine iarna este aspră. Lungimea corpului este de 12 cm, coloritul este brun-cenușiu cu striuri longitudinale fine, pe spate și pe partea de sus a aripilor. Creștetul este roșu aprins, iar bărbia are o mică pată neagră. Pe piept, gușă și în regiunea inferioară a spatelui are nuanțe roșcate, care lipsesc la femele. Specia se hrănește cu semințe diverse și muguri.
Inăriță (Carduelis flammea). Foto: Alexandra Ion (www.sor.ro)
Ciocârlie urecheată (Eremophila alpestris): este o specie răspândită pe aproape toate continentele, însă doar populațiile din nordul Asiei și nordul Americii de Nord migrează spre sud. Din acest motiv, ciocârlia urecheată este oaspete de iarnă în Republica Moldova, însă nu apare frecvent. Preferă habitatele deschise, fără copaci, în special cele joase, de stepă și tundră. Iarna poate fi observată și în regiunile de coastă ale mărilor interioare în Eurasia. Penajul corpului este maroniu cu pieptul alb, masculul distingându-se ușor prin gulerul negru de sub gât, petele negre de la ochi, fruntea neagră ce se continuă cu două smocuri de pene asemănătoare cu două urechi. Femela poate fi ușor confundată cu ciocârlia de câmp, având penajul maroniu deschis, dar lipsindu-i petele negre de pe piept și creasta mică. Lungimea corpului este de 18-20 cm. Se hrănește cu semințe, iar în timpul sezonului de cuibărit recurge și la insecte.
Ciocârlie urecheată (Eremophila alpestris). Foto: Andrei Lazarchevici
Pasărea omătului (Plectrophenax nivalis): este o specie de pasăre înrudită cu presurile. Are o distribuție circumpolară arctică (în jurul Polului Nord), fiind cea mai nordică specie de passerină înregistrată vreodată. În timpul sezonului rece migrează în zonele temperate din Eurasia și America de Nord (în Europa putând fi întâlnită și în jurul Mării Negre). Pasărea are dimensiuni mici, fiind de talia unei vrăbii (17 cm). Pe timpul verii specia are un puternic dimorfism sexual: penajul masculului este negru pe spate, coadă şi alb în rest; cel al femelei este cafeniu-pătat pe spate, albicios ventral. Iarna, masculul are penajul asemănător cu cel al femelei. Specia nu apare cu regularitate la noi, având un caracter mai degrabă invaziv. De obicei este prezentă în iernile cu multă zăpadă (de aici și numele pe care îl are în română) și preferă ţinuturile descoperite, lipsite de copaci, asemănătoare habitatului de tundră în care cuibărește. De obicei stă pe pietre sau pe sol împreună cu alte specii de paseriforme. Se hrănește cu semințele multor plante care cresc pe câmpuri (amarant, talpa gâștei, splinuță și multe altele).
Pasărea omătului (Plectrophenax nivalis). Foto: Vitalie Ajder