Societatea Pentru Protecția Păsărilor și a Naturii continuă seria articolelor care informează despre păsările pe care le putem vedea iarna. Așa cum am menționat în partea I-a, pe timpul sezonului rece avem multe specii de păsări sedentare, dar și oaspeți de iarnă care vin aici să ierneze. Întrucât lista acestor specii este destul de mare, vom prezenta pe rând următoarele secțiuni:
– păsări sedentare ușor de văzut (partea I)
– păsări sedentare greu de văzut (partea II)
– oaspeți de iarnă (partea III)
– oaspeți de iarnă foarte rari (partea IV)

Astăzi vom vorbi despre păsările sedentare mai greu de văzut, cu alte cuvinte cele care se întâlesc de obicei în afara orașelor/satelor sau în anumite habitate, și pentru a căror observare trebuie să depunem un efort un pic mai mare:

Botgros (Coccothraustes coccothraustes): este o specie larg răspândită, însă preferă pădurile de foioase și de amestec. Se poate întâlni și în orașe, mai ales iarna când se află în căutare de surse adiționale de hrană. Identificarea acestuia e foarte ușoară datorită ciocului foarte gros și puternic, destinat spargerii sâmburilor și a semințelor.

Ochiuboului (Troglodytes troglodytes): este o prezență obișnuită într-o mare varietate de habitate cu vegetație joasă, inclusiv păduri, terenuri agricole, turbării, fânețe, parcuri și grădini. Este o pasăre mică, corpul având lungimea de 8-12 cm, iar coada scurtă, uneori ținută ridicată, reprezintă un caracter de identificare solid. Penajul este pestriț maroniu pe partea superioară și opac pe partea inferioară. Se hrănește predominant cu nevertebrate, dar recurge și la fructe de pădure și semințe. Se hrănește la sol ascuns în vegetația deasă, sărind de la un tufiș la altul sau fugind pe sol.

Sticlete (Carduelis carduelis): Este o specie larg răspândintă din Europa Occidentală până în regiunile centrale din Siberia. Penajul acestei păsări este viu colorat, regiunea ciocului fiind roșie, ceafa, coada și aripile colorate negru cu galben, iar restul corpului fiind cafeniu. Sticletele se hrănește cu semințe, pe care le caută prin tufișuri, scaieți sau pajiști. Este o specie sedentară, rămânân la noi pe timp de iarnă și formând stoluri mari, uneori și cu alte specii înrudite, pentru a-și găsi mai ușor de mâncare.

Cânepar (Carduelis cannabina): este o specie răspândită în vestul, centrul și nordul Europei până în vestul și sud-centrul Siberiei. Este sedentară, dar multe păsări din nordul Europei și Asiei migrează spre sud pentru a ierna. La noi câneparul se întâlnește și în perioada sezonului rece, mai ales în stoluri mixte, alcătuite din alte specii înrudite. Lungimea corpului este de circa 14 cm. Pe cap, gât și laturile pieptului penajul are culoarea roșie (iarna capătă o nuanță de roz șters). Spatele este cafeniu, abdomenul, gușa și aripile au culoarea albă. Este insectivoră în perioada sezonului de cuibărit, hrănindu-se cu omizi, gândaci, gărgărițe. Toamna și iarna recurge la semințe de plante sălbatice și cultivate, boabe, dude, mure, căutându-și hrana pe sol.

Florinte (Chloris chloris): este o specie larg răspândită pe contnentul european, fiind întâlnită aproape peste tot cu excepția regiunilor de nord și sud-vest ale Europei. Culoarea predominantă a penajului este verde-măslinie-galbenă, fața având o nuanță mai intensă de galben. Pe restul corpului are un desen variat în nuanțe galbene-cenușii și albe-negre. Femela are coloritul puțin mai deschis. Are o lungime a corpului de 15 cm, având aproape aceleași dimensiuni ca și vrabia de casă. Trăieşte în zonele împădurite de la câmpie, prin parcuri şi pe la marginea localităţilor, însă preferă să stea mai mereu ascuns printre ramurile cele mai de sus a copacilor. Este o pasăre granivoră. Consumă semințele multor plante, având preferință pentru semințele oleaginoase. Este un oaspete des întâlnit și la hrănitorile instalate de oameni pe timp de iarnă.

 

Cojoaică de pădure (Certhia familiaris): are o răspândire mare în Europa, preferând habitatele de păduri de foioase și conifere, cu precădere cele de pin și molid. Caută în special pădurile naturale cu copaci bătrâni, a căror rată de vârstă poate trece de 100 de ani. Este o pasăre mică, de 12-13 cm, cu partea inferioară de culoare albă, iar cea posterioară maronie cu puncte albe pe cap și spate. Ochiul are o sprânceană albă, iar ciocul este ușor curbat în jos. Cojoaica de pădure caută hrana pe trunchiul copacilor, urcând în spirală pe acesta și plonjând în zbor spre baza altui copac, unde urmează același procedeu. Se hrănește în special cu insecte și alte nevertebrate pe care le capturează de sub scoarța copacilor.

Măcăleandru (Erithacus rubecula): este o specie foarte răspândită pe întreg continentul și în majoritatea zonelor de distribuție este sedentară.Trăiește în păduri, parcuri și grădini și este deseori întâlnit în zone urbane. Paspărea este ușor de recunoscut după fața și pieptul portocalii, cu linii de demarcație gri, care contrastează cu abdomenul alb și cu părțile superioare de culoare oliv-maronii, ca și aripile și coada. Lungimea corpului este de 12.5-14 cm. Vara se hrănește cu nevertebrate, însă iarna recurge la semințe și fructe de arbuști iarna, fiind vizitator frecvent la hrănitorile de grădină. Se hrănește și noaptea acolo unde există surse de lumină artificiale, sau unde lumina lunii este foarte puternică.

Ciocănitoare pestriță mică (Dryobates minor): trăiește în păduri de foioase, parcuri și livezi, unde există arbori bătrâni. Este cea mai mică ciocănitoare europeană, având o lungime a corpului de 14-16.5 cm. Poate fi identificată ușor după dungile alb-negre de pe spate și de pe aripi. Creștetul, ceafa și partea superioară a spatelui sunt negre, pe când fruntea, obrajii și gâtul sunt albe. Se hrănește cu insecte și cu larvele lor, dar pe timpul iernii recurge la nuci sau fructe de arbust in timpul iernii.

Ciocănitoare de stejar (Leiopicus medius): este larg răspândită în pădurile de foioase, în special cele de stejar şi carpen cu arbori ajunşi la maturitate. Lungimea corpului este de 19,5-22 cm, fiind cu 15% mai mică decât ciocănitoarea pestriţă mare şi cu 40% mai mare decât ciocănitoarea pestriţă mică. Similar rudelor sale, penajul este alcătuit dintr-o combinaţie pestriță de alb, negru şi roşu. Se hrăneşte în special cu insecte şi larvele acestora din scoarţa arborilor, însă iarna consumă şi seminţe şi fructe.

Ciocănitoare neagră (Dryocopus martius): este larg răspândită în pădurile de foioase, de amestec şi conifere cu arbori ajunşi la maturitate. Este cea mai mare ciocănitoare din Europa, având dimensiuni apropiate de cele ale unei ciori. Penajul este negrucomplet, cu excepția unei pete roșii pe creștet, care este mai mare la mascul și mai redusă la femelă. Se hrăneşte cu insecte şi larvele acestora de sub scoarţa arborilor. Specia poate fi observată și în Chișinău, în zonele unde există copaci bătrâni.

Ghionoaie sură (Picus canus): Este o specie de ciocănitoare sedentară, caracteristică zonelor împădurite cu foioase şi de amestec. Poate fi văzută frecvent în parcurile urbane și în zonele verzi din localități. Lungimea corpului este de 27-30 cm. Adulţii au înfăţişare asemănătoare, însă masculul are ca semn distinctiv o pată roşie pe frunte. Penajul este verde măsliniu, iar capul gri-verzui deschis. Se hrăneşte cu furnici şi larvele acestora de sub scoarţa copacilor. Uneori culege furnici şi alte insecte de pe sol.

Ghionoaie verde (Picus viridis): Este o specie de ciocănitoare sedentară, frecventă în pădurile din țară și parcurile urbane. Este cu 20% mai mare decât ghionoaie sură. În plus, spre deosebire de ruda sa, pata roșie de pe cap coboară până la ceafă, ocupând o suprafață mai mare, culoarea de verde este mai intensă, iar penajul este în general mai striat. Se hrănește cu insecte, în special cu furnici.

Corb (Corvus corax): este cea mai mare specie de corvide din lume, având distribuție totală în Europa, Asia și America de Nord. Nu are preferințe de habitat, putând fi întâlnită pretutindeni întrucât este sedentară. În Republica Moldova specia poate fi văzută frecvent pe stâncării sau pe câmpurile agricole ce se mărginesc cu păduri. Masculul și femela au același penaj de culoare neagră pe tot corpul, diferența fiind doar la dimensiune, femela fiind mai mică. Specia este omnivoră, hrănindu-se cu o gamă foarte variată ce include insecte, amfibieni, mamifere mici, păsări, reptile și chiar stârvuri, cereale, fructe de pădure, semințe, ghinde și alune de pădure.

Pițigoi codat (Aegithalos caudatus): poate fi întâlnit într-o varietate de habitate, incluzând păduri, parcuri, grădini, tufișuri și mlaștini, mai ales dacă se găsește și un strat dens de arbuști. Este un pițigoi mic, cu corpul rotund, cu o lungime de 13-15 centimetri, iar coada este mai lungă decât întreg corpul păsării. Pieptul și burta sunt de culoare deschisă, cu accente de roz, fața albă, cu o coroană neagră cu o dungă roz care pornește de la frunte și ține până la ceafă. Coada are două culori: alb și negru. Se hrănește cu nevertebrate și larvele lor, iar iarna mănâncă semințe. Trăiește în stoluri mici tot anul, activ în timpul zilei, când se hrănește în copaci și pe sol.

Pițigoi de stuf (Panurus biarmicus): Este o specie sedentară care trăiește în ținuturile joase în întinderile de stuf de pe aproape întreg continentul european și asiatic. Penajul general al păsării este de crem-maroniu, spatele având culoarea galben lutos și capul albastru-cenușiu. Masculul are pe față două „mustăți” negre și lungi, care pornesc de la ochi și de la baza ciocului, însă care lipsesc la femele. Are coada foarte lungă, ciocul conic, picioarele negre. Lungimea corpului este de 16-17,5 cm. Primăvara și vara se hrănește cu insecte și melcișori; toamna și iarna caută semințe de trestie și alte plante acvatice, hoinărind prin stufării și vegetația uscată acvatică.

Presură sură (Emberiza calandra): este o specie răspândită pe întreg continentul european, iar populațiile din nord migrează spre centrul și sudul Europei, sau nordul Africii. La noi este sedentară, putând fi întâlnită în zona de câmpie și deal. Lungimea corpului este de 18 c, iar penajul este tern, de culoare cafenie cu pete întunecate pe spinare și piept, și abdomenul mai spălăcit și uniform colorat. Se hrănește cu insecte și semințe în timpul verii, iar iarna numai cu semințe.

Presură galbenă (Emberiza citrinella): este o specie răspândită în Europa, fiind parțial migratoare în unele regiuni și sedentară în altele. Iarna unele populații nordice și central-europene migrează în sudul Europei, Turcia și ținuturile din jurul Mării Caspice. Lungimea corpului este de 17 cm, iar penajul general are culoarea galbenă. Spatele este cafeniu-roșcat cu pete întunecate; capul, gâtul și abdomenul au o culoare galben pătată, ciocul este cenușiu-albăstrui, conic, ascuțit la vârf și picioarele sunt cafenii deschis. Se hrănește cu insecte, melcișori, semințe. În sezonul cald preferă ținuturile împădurite de șes și de deal, unde cuibărește. Iarna coboară în ținuturi joase, descoperite de câmp, unde apar și exemplare nordice.

Ciocârlan (Galerida cristata): este o specie rezidentă în toată Europa și nu migrează. Trăieșteîn habitate deschise: câmpii, pajiști, stepe, etc. Foarte des poate fi observată pe marginea șoselelor, mergând cu pași mici și rapizi. Lungimea corpului este de 17-19 cm, iar forma corpului este solidă, cu gât scurt și gros, coada lată, creasta lungă și țepoasă. Părțile superioare sunt cenușii cu pete negre, iar pieptul este albicios. Iarna se hrănește cu plante, iar vara și cu nevertebrate, în special gândaci. Se hrănește pe sol sau sapă la suprafațăși uneori înhață insecte din zbor.

Cucuvea (Athene noctua): este o specie de bufniță care se poate întâlni pe întreg continentul european și care nu migrează. Preferă zonele semi-deschise precum terenurile de lângă ferme, pajiști, zone rurale sau urbane. Este mică, îndesată, cu aripi rotunjite și coadă scurtă. Lungimea corpului este de 21-23 cm. Penajul prezintă mari variații, de la cenușiu-maroniu la ruginiu. Părțile superioare au picățele albe, cele inferioare sunt galben deschis cu pete maronii, iar coada are o bandă terminală albă. Cucuveaua are ochii galbeni, sprâncene albe, ciocul galben deschis, picioarlee lungi,albeși acoperite de pene. Masculul seamănă foarte bine cu femela. Se hrănește cu mamifere mici, păsări, amfibieni, reptile și nevertebrate. Este una din puținele bufnițe diurne, fiind activă dimineața, seara și în prima parte a nopții, vânând de pe un punct înalt de observare.

Ciuf de pădure (Asio otus): este o specie de bufniță foarte comună, sedentară, care preferă habitatele de pădure și silvostepă. Adesea este observată și în apropierea habitatelor umede cu subarboret sau pâlcuri de copaci, unde ocupă cuiburi abandonate de corvide.Lungimea corpului este de 35-40 cm, iar culoarea generală a penajului este crem-ruginie cu striații întunecate longitudinale. Ochii sunt roșii-gălbui. Prezintă două moțuri lungi pe cap, ținute uneori în sus (de obicei când pasărea este alertă), alteori ascunse între celelalte pene ale capului (atenție: aceste pene nu reprezintă urechile păsării!). Obrajii sunt maronii simetrici, iar spațiul dintre ochi are culoare albă. Se hrănește cu rozătoare, reptile și amfibieni. Pe timpul sezonului rece  formează grupuri de 20-30 de indivizi care ocupă coronamentul unuia sau mai multor arbore. De foarte multe ori aleg să ierneze în apropierea sau chiar în interiorul localităților urbane și rurale, dormind pe timpul zilei ascunși printre crengi.

Ciuf de câmp (Asio flammeus): este o specie de bufniță caracteristică zonelor deschise reprezentate de păşuni, stufărişuri, mlaştini şi terenuri agricole. Lungimea corpului este de 33-40 cm, femela fiind mai mare decât masculul. Adulţii au înfăţişare similară, însă penajul masculului este mai deschis. Capul este relativ mic, iar ochii galbeni sunt mărginiţi de pete negre. Penajul este galben-maroniu. Se hrăneşte cu rozătoare, iepuri, lilieci, păsări şi insecte.Este activă noaptea, dar poate vâna şi în crepuscul sau chiar ziua. Este o specie foarte greu de văzut, deoarece duce un mod de viață izolat și preferă să evite oamenii.

Huhurez mic (Strix aluco): este o specie de bufniță sedentară, fiind întâlnită înpăduri deschise și zone agricole cu arbori răzleți. Este comun și în zonele urbane, în special în parcurile mai puțin îngrijite. Lungimea corpului este de 37-43 cm, dar femela este puțin mai voluminoasă. Partea superioară a corpului este pestriță și variază de la arămiu-maro la gri-maroniu, iar partea inferioară este albă și brăzdată cu dungi maronii. Discul facial este pal înconjurat cu negru, creștetul este negru încadrat de două benzi albe, iar ochii sunt negri. Se hrănește cu mamifere mici, păsări, reptile, amfibieni și nevertebrate. Este o specie nocturnă, vânând de la apusul până la răsăritul soarelui și localizând prada prin sunetul produs de aceasta.

Buhă mare (Bubo bubo): este cea mai mare specie de bufniță de la noi. Se întâlnește în zoneleîmpădurite unde stâncăriile sunt asociate cu pâlcuri de pădure, în special conifere. Lungimea corpului este de 58-75 cm, femela fiind puțin mai voluminoasă. Este o pasăre impresionantă cu aripi largi, moţuri deasupra urechilor, ochi mari, roşii-portocalii. Penajul este galben-maroniu, iar pe gât este vizibilă o pată albă. Se hrăneşte cu mamifere, cu dimensiuni până la cea a unui iepure adult, păsări cu dimensiuni până la cea a stârcilor şi şorecarilor, broaşte, şerpi, peşti şi insecte. Atacă şi mamifere mai mari cum sunt vulpile sau puii de căprioară cu o greutate de până la 17 kg. Este activă noaptea sau la crepuscul. Nu are prădători naturali. Este o specie foarte greu de văzut, din cauza faptului că preferă un mod de viață foarte izolat și se ferește de agitația umană.

Vânturel roșu (Falco tinnunculus):  este o specie de șoim care poate fi văzută într-o varietate mare de habitate, chiar și in zonele urbane. Are nevoie de vegetație joasă pentru a vâna și din acest motiv preferă fermele, pajiștile, parcurile, lizierele sau instalațiile industriale aflate în câmp. Este o pasăre mică (lungimea corpului este de 31-37 cm), are culoarea castanie, iar masculii au capul și coada cenușii, în timp ce la femelă capul, coada și spatele sunt maronii cu dungi negre. Pasărea poate fi identificată ușor după zborul pe loc (staționar) caracteristic speciei, în care ține coada lungă deschisă ca un evantai și dă repede din aripi. Se hrănesc în principal cu mamifere mici, dar vânează și păsări mici sau nevertebrate. Deși populațiile din nordul și estul continentului migrează în sud pentru a ierna, indivizi solitari de vânturel roșu pot fi observați la noi și pe timpul sezonului rece.

Uliu păsărar (Accipiter nisus): este o specie răpitoare întâlnită pe aproape întreg continentul european, preferând să vâneze in spatii deschise, precum lizierele, parcurile si gradinile din zonele apropiate oraselor sau satelor. Este o pasare de prada de talie mica, cu o lungime de 28-38 de cm, femela fiind cu 25% mai mare decât masculul. Aripile sunt scurte și largi cu vârfuri rotunjite, iar coada este lungă și îngustă în raportul cu corpul. Masculul are pieptul de culoare maronie roșiatica, iar spatele gri, pe când femela este maronie cu pieptul albicios și dungi gri. Ambii au ochii și picioarele galbene. Vânează păsări mici și uneori mamifere de talie mică.

Uliu porumbar (Accipiter gentilis): este o specie comună în emisfera nordică, preferândpădurile de foioase sau conifere unde poate captura păsări de talie mică sau specii de porumbei, care reprezintă hrana primară a uliului porumbar. Lungimea corpului este de 55-61 cm, femela fiind mult mai mare decât masculul. Penajul masculului este asemănător cu al femelei, însă cu mici diferențe de nuanță: spatele gri, partea inferioară dungată alb cu negru. Se remarcă aripile relativ scurte și coada lungă, de culoare gri cu benzi negre pe transversală, iar vârful cozii negru. Ciocul este negru și încovoiat cu baza galbenă, iar capul de culoare gri cu sprânceană albă. Pe lângă porumbei și păsări de talie mică, uliul porumbar prinde adesea și rozătoare, reptile și chiar amfibieni.

Șorecar comun (Buteo buteo): este o specie de acvilă ce poate fi întâlnită într-o varietate de habitate. Are nevoie de copaci sau păduri pentru a cuibări, dar cu acces la zone deschise precum terenurile agricole sau pajiști, pentru a vâna. În general, lungimea corpului este de 50-57 cm, însă dimensiunile variază considerabil de la un individ la altul, la fel ca și penajul. Este ușor de recunoscut datorită aripilor largi, gâtul scurt, coada rotunjită și forma îndesată a corpului. Prezintă o bandă de culoare deschisă peste piept, vârfuri negre de aripi și coada dungată. Vânează mamifere mici, păsări, hoituri, dar la nevoie mănâncă râme sau insectele mari. Deși populațiile din centrul, estul si nordul continentului migrează în sud pentru iarnă, unele efective rămân la noi, iar altele vin din nordul continentului, astfel încât specia poate fi observată întregul an.

Codalb (Haliaeetus albicilla): este o acvilă diurnă, caracteristică zonelor deschise din zona coastelor marine şi lacurilor cu apă dulce, în apropierea cărora se găsesc arbori bătrâni sau insule stâncoase. Lungimea corpului este de 76-92 cm şi anvergura aripilor este cuprinsă între 190-240 cm. Adulţii au înfăţişare similară: corpul maroniu, ciocul galben, irisul galben, iar coada albă iese în evidență. Ajung la penajul caracteristic adultului în 5-6 ani, iar coada devine complet albă numai după opt ani. Tinerii au ciocul, irisul, coada şi corpul închise la culoare. Se hrăneşte în special cu peşte, păsări de apă, mamifere mici şi uneori leşuri. Uneori fură hrană şi de la alte păsări. Are o răspândire mare în nordul, centrul şi estul Europei, iar populație nordice şi estice migrează; însă în Republica Moldova poate fi văzut și iarna.

Fazan (Phasianus colchicus): este o specie larg răspândită,ce trăiește la marginea câmpurilor și a pădurilor. Masculul are penajul maro cu reflexii aurii, capul verzui și petele roșii din jurul ochilor. Culorile penajului la femela sunt mai șterse, cu pete și dungi cenușii. Atât femela, cât și masculul, au o coadă lungă, subțire și ascuțită. Fazanul are o alimentație omnivoră, hrănindu-se cu semințe, fructe de pădure, insecte, viermi, iarbăși fructe.Este o specie sedentară pentru că nu poate zbura pe distanțe lungi, însă preferă să alerge.

Potârniche (Perdix perdix): este o specie larg răspândită în toată Europa și vestul Asiei, care preferă terenurile agricole, habitate de stepă joase, pășuni, fânațe, zone inundabile din apropierea cursurilor de apă. Masculul și femela au aproximativ același colorit, exceptând pata maronie de pe piept, care la mascul este mai mare. Culoarea predominantă a penajului este maro-cenușiu, cu coada ruginie, vizibilă când pasărea se ridică în aer. Capul este de culoare crem ruginiu, pe laterale prezentând striații maronii. Se hrănește în general cu iarbă, semințe, cereale la nivelul solului, iar în sezonul de cuibărit capturează și insecte.

Cormoran mare (Phalacrocorax carbo) este o specie cu răspândire largă pe toate continentele, fiind întâlnit în habitatele umede cu întindere mare de apă de unde își procură hrana. Fiind o specie sedentară, rămâne de obicei în apropierea coloniei chiar și în afara sezonului de cuibărit.Lungimea corpului este de 84-90 cm. Penajul este complet negru, excepție face ciocul ascuțit asemănător păsărilor de pradă de culoare galbenă și pata albă de la baza ciocului, care se întinde pe obraz. Ochii sunt de culoare galbenă cu pupila neagră evidentă. Forma corpului este alungită pentru a ajuta pasărea la înotul subacvatic. Se hrănește exclusiv cu pește, pe care îl capturează exclusiv prin scufundare.

Lișiță (Fulica atra): Este o specie acvatică foarte comună pe tot continentul european, fiind sedentară în zonele cu climă temperată și migratoare în nordul și estul continentului. Trăiește în zone cu ape mici, liniștite, lacuri, iazuri, canale de irigatii, baraje de acumulare și mlaștini. Este deseori întâlnită iarna pe lacurile și râurile care nu îngheață, de obicei în stoluri foarte mari. Penajul acestei păsări este negru cu nuanțe gri, ciocul este alb iar deasupra lui are un scut facial de aceeași culoarea. Ochii sunt roșii, picioarele de culoare verde-gălbui, iar laba piciorului este partial palmată, adaptată la mersul prin vegetația acvatică. Se hrănește cu plante acvatice, nevertebrate, ouă de pasăre, amfibieni, pești sau mamifere mici. Atenție: nu este rață (face parte dintr-un ordin taxonomic diferit de rațe)!

Lișiță (Fulica atra). Foto: Vitalie Ajder

Găinușă de baltă (Gallinula chloropus): este o specie cuibăritoare întâlnită pe aproape întreg continentul european, însă populațiile din regiunile nordice și estice migrează iarna spre sud. La noi se pot observa indivizi sedentari, dar și păsări venite pentru a ierna aici. Găinușa de baltă poate fi întâlnită într-o varietate de zone cu ape liniștite în care există vegetație abundentă (râurile, iazurile, lacurile, canalele de apă). Penajul este negru-maroniu, cu o linie albă de-a lungul corpului. Ușor de recunoscut după ciocul roșu cu vârf galben și scut facial roșu. Ochii sunt negri, iar picioarele și laba piciorului sunt de culoare galben-verzuie. Se hrănește cu vegetație acvatică, nevertebrate, pești mici și ouă de pasăre.

Lebădă de vară (Cygnus olor): este o specie foarte răspândită, trăind în zone cu apă dulce sau sărată: ape de coastă, lagune, râuri, mlaștini, lacuri, iazuri, inclusiv în zonele urbane. Are un corp foarte mare, cu lungimea de 140-160 cm. Penajul este alb uniform, cu cioc portocaliu care are la bază o pată neagră. Picioarele și laba piciorului sunt negre. Juvenilii sunt gri-maronii cu cioc cenușiu. Își ține gâtul curbat sub formă de S. Se hrănește cu vegetație acvatică, grâne, insecte și melci. Deși este o specie sedentară în majoritatea zonelor de distribuție, populațiile din nord și est pot zbura spre sud-vestul Europei și Orientul Mijlociu în timpul iernilor severe.