24.11.2016
Apăsați pentru a asculta podcast-ul emisiunii. Imediat sub înregistrare puteți citi integral textul emisiunii respective.
Când vizităm un muzeu, trecem pe îndelete prin fața fiecărui tablou expus pe perete, analizându-i frumusețea, compoziția, căutând să vedem cu ce se deosebește de celelalte tablouri care au poate același autor. Exact așa facem și cu bufnițele noastre, pe care de aproape 3 săptămâni le descriem ca pe niște opere de artă expuse într-un muzeu. Și pe bună dreptate: păsările, inclusiv bufnițele, sunt niște opere perfectate de Natură de aproximativ 130 milioane de ani, de când s-au desprins dintr-o ramură a dinozaurilor și au cucerit cerul. Astăzi, la milioane de ani de evoluție, avem o diversitate foarte interesantă de organisme vii, de la simple la complicate. Păsările se numără printre ele, ne fascinează mai mult ca oricând și ne determină să aflăm mai multe despre ele. Neamul bufnițelor nu e nici pe jumătate parcurs – au mai rămas reprezentanți despre care e vremea să ne informăm.
Există un gen din familia bufnițelor, genul Strix, care la noi în Moldova reprezentat de 2 specii: Strix aluco și Strix uralensis. Prima specie își datorează numele faptului că are un țipăt strident, iar limba latină are chiar și un termen pentru asta: „ulucus” care în italiană a migrat sub formă de „alloco”, cuvânt care a fost folosit de către specialiști pentru a da numele acestei specii de bufniță. Cealaltă, Strix uralensis, a fost numită așa datorită prezenței acestei specii în Munții Ural, care a reprezentat granița tradițională între Europa și Asia. Cu toate acestea, această pasăre se întâlnește și la noi, și arealul ei de distribuție se extinde și spre vest, până în Suedia, Germania, Croația.
La noi în Moldova aceste păsări sunt cunoscute sub numele de huhurez mic și huhurez mare. Numele acesta un pic ciudat se datorează strigătelor caracteristice speciei, drept pentru care în limba română a apărut un cuvânt menit să dea un nume păsării responsabile de aceste sunete. Huhurezul mic măsoară până la 40 cm, are un penaj în mare măsură cafeniu roșcat care variază și până la nuanțe de gri. La fel ca rudele sale din același ordin, se hrănește cu rozătoare și păsări mici, pe care le vânează noaptea. Se găsește în aproape toate pădurile, dar le preferă pe cele dese, cu suficienți copaci bătrâni și scorburoși. Uneori apare și în parcuri, cimitire, la sate sau la orașe, putând fi observat pe acoperișurile caselor.
Huhurez mic (Strix aluco). Foto: Vitalie Ajder
Huhurezul mare, așa cum îi spune și numele, măsoară până la 60 cm, având un penaj gri-maroniu cu striații maronii. Este mai rar întâlnit, fiind un pic mai pretențios în ceea ce privește habitatul. Preferă la fel pădurile bătrâne întinse, cu copaci bătrâni și scorburoși, dar este în căutarea pădurilor mixte, făgete sau molidișuri, fiind întâlnit de obicei la o altitudine de peste 1000 m. La fel ca toate speciile de bufniță, este activă noaptea, în special după asfinţit şi înainte de răsărit, fiind sedentară, discretă și preferând să stea izolată.
Huhurezul mare (Strix uralensis). Foto: Emanuel Ștefan Baltag
Ambele specii de huhurez au în comun capul mare, cu discuri faciale evidente în jurul ochilor, astfel încât capul pare aplatizat în față. Discurile sunt rezultatul dispunerii în cerc, în jurul ochilor, a penelor mărunte de pe față, aranjament care direcţionează undele sonore spre urechile păsării, ajutând-o să localizeze prada după sunetele produse. Ambele specii de huhurez sunt vânători iscusiți, având zborul silențios, văzul bine dezvoltat și gheare puternice.
Întrucât sunt legate de locul unde cuibăresc, degradarea și distrugerea pădurilor unde se reproduc afectează continuitatea ambelor specii. O pădure tăiată, o pădure din care se extrag frecvent copacii bătrâni, sau o pădure formată dintr-o singură specie de arbore reprezintă locuri compromise pentru cuibărirea huhurezilor. Aceste păsări niciodată nu vor fi întâlnite în pădurile de salcâm, pe care le avem noi în pondere mare, sau în pădurile tinere, de până la 50 ani, unde nu găsesc condiții potrivite pentru reproducere. Ele au nevoie de copaci bătrâni, doborâți, cu trunchiuri groase. Poate părea paradoxal, dar o pădure care ne pare nouă neîngrijită este cât se poate de bună pentru aceste păsări, și nu numai. O pădure veche, lăsată un pic în voia Naturii, adăpostește o biodiversitate impresionantă, pornind de la microorganisme descompunătoare, ciuperci, insecte, și terminând cu păsări sau mamifere strâns legate de ecosistemul forestier. De aceea, prezența acestor specii de animale spune multe despre sănătatea unei păduri, iar dispariția sau reducerea lor numerică spune multe despre calitatea habitatului.