23.02.2017
Apăsați pentru a asculta podcast-ul emisiunii. Imediat sub înregistrare puteți citi integral textul emisiunii respective.
Mai avem puțin și scăpăm de iarnă. Păsările care iernează la noi încep să plece, păsările călătoare încă nu au ajuns, așa că deocamdată rămâne să ne uităm la speciile sedentare, cele care își petrec întreg anul la noi. Ele s-au adaptat condițiilor meteo din orice sezon, au învățat să-și găsească mâncare, așa că se simt bine aici și nu simt nevoia să plece. Cea mai obișnuită specie sedentară, cea pe care o vedem oriunde și oricând, este vestitul porumbel (Columba livia domestica).
Porumbeii sunt omniprezenți în spațiile urbane. Acești orășeni îndrăzneți, care ocupă toate piețele, străzile și scuaruri, se plimbă balansându-și capul înainte și înapoi. Se cațără pe acoperișuri, parapeți, clădiri, și gânguresc între ei. Îi vedem la orice pas, cum caută mâncare și se încurcă în mersul nostru. Majoritatea din cei pe care îi observăm sunt păsări adulte. Aproape nimeni nu a văzut niciodată puii de porumbel. Dată fiind abundența porumbeilor în orașe, e logic să ne întrebăm unde le sunt puii? Doar nu apar așa din senin păsări de-a gata mature, cucerind orașele?
Ei bine, au și porumbeii maternitățile lor, creșele unde-și cresc puii, doar că acestea sunt mai greu de văzut. Porumbeii îți aleg locuri de cuibărit greu accesibile, dificil de observat. Acest lucru se datorează însăși originii acestei specii. Porumbelul pe care îl vedem în orașe este descendentul porumbelului de stâncă, Columba livia. În esență, este aceeași specie, doar că s-a adaptat la un stil de trai puternic influențat de specia umană, și a devenit practic o subspecie.
Porumbel de stâncă (Columba livia). Foto: Vitalie Ajder
Aceste păsări s-au adaptat la hrana disponibilă în orașe, dar când vine vorba de reproducere, au aceleași preferințe ca și descendenții lor. Aceștia sunt aproape secretomani când vine vorba să-și găsească un loc potrivit pentru cuib. Porumbelul de stâncă, așa cum îi spune și numele, prefer să-și construiască cuibul pe marginile sau terasele stâncilor. În cavitățile stâncilor acești porumbei își petrec o mare parte din an, iar unele cuiburi sunt situate atât de adânc în crăpăturile din piatră încât e absolut imposibil să ajungi la ele. Pe vremea când omul preistoric petrecea foarte mult timp prin peșteri și caverne, imaginea unui porumbel de stâncă în cuib nu mișca și nu impresiona pe nimeni. Mai mult decât atât, excavațiile din strâmtoarea Gibraltar, acolo unde nu e nimic altceva decât stâncă și piatră, au arătat că neandertalii consumau carne de porumbel, iar specia care i-a înlocuit, Homo sapiens, a preluat același obicei alimentar.
De atunci și până astăzi, omul a modificat puternic mediul înconjurător, înlocuind habitatele natural cu arii urbane. Lipsindu-le stâncile ascuțite, piscurile pietroase și peșterile întunecoase, porumbeii de stâncă s-au adaptat la arhitectura urbană. Prin urmare, acoperișurile clădirilor înalte, balcoanele, terasele, crăpăturile în pereți, turnurile de biserici, clădirile abandonate sau podurile peste râuri reprezintă locuri de cuibărit unde părinții își cresc progeniturile în condiții acceptabile.
Chiar dacă au trecut mii de ani, porumbelul oricum va căuta locurile înalte, greu accesibile, care îi oferă securitate și garanție datorită faptului că e foarte greu de văzut sau de accesat. Întrucât oamenii nu-și prea bagă nasul în locurile unde cuibăresc porumbeii, este logic faptul că nu vom vedea prea des puii care își așteaptă părinții în crăpăturile lor. Ei părăsesc cuiburile abia când pot zbura, iar asta durează ceva timp. După ce ies din ou, puii petrec 40 zile până le cresc penele și pot zbura – o perioadă de două ori mai lungă decât la majoritatea păsărilor. În acest timp, părinții își hrănesc puii cu hrană regurgitată, numită „lapte de pasăre” – o substanță bogată în proteine și grăsimi.
Când puii devin în sfârșit capabili să zboare, ei părăsesc cuibul și încep să bată străzile la fel ca părinții lor. Singura chestie este că puii tineri seamănă destul de mult cu adulții, și din acest motiv nu sunt chiar atât de ușor de deosebit. Practic, există posibilitatea să ne uităm la ei și să nu ne dăm seama că aceștia sunt pui de porumbei. Totuși, cu un ochi atent, poți vedea deosebirile. În primul rând, puii nu au porțiunile sidefate de verzui și mov din jurul gâtului. Iar ceroma, această structură concrescută la baza ciocului, va avea la pui culoarea gri-roz și nu alb strălucitor așa cum e la adulți. Prin urmare, nu se știe niciodată, când te uiți la un porumbel așezat pe un pervaz, că acesta e un pui deghizat.
Cu siguranță, mulți dintre noi au fost destul de norocoși să vadă pui de porumbei, fără să fie conștienți de acest lucru. Rămâne doar să fim mai atenți data viitoare și să identificăm deosebirile cu propriile noastre eforturi.