23.03.2017
Apăsați pentru a asculta podcast-ul emisiunii. Imediat sub înregistrare puteți citi textul emisiunii respective.
Luna martie e pe sfârșite, iar primăvara își intră în drepturi cu îndrăzneală și încredere. Păsările mai au de venit, migrația e în toi, dar până nu au dat frunzele la arbori, ne folosim de moment pentru a vorbi de ciocănitori.
Știți cu toții aceste păsări: se cațără pe copaci și cu o preocupare absolută lovesc cu ciocul cât e ziua de lungă. Primăvara devreme, în luna martie, sunt foarte teritoriale, se fugăresc una pe alta și fac mult zgomot. Pe lângă sunetul dat de lovitul ciocului în copaci, numit în limbaj ornitologic „toboșărit”, ciocănitorile scot și un sunet strident, diferit de la o specie la alta. Specialiștii pot să deosebească aceste sunete și să înțeleagă ce specie locuiește într-o anumită zonă. Dar mereu este indicat să știi și cum arată pasărea. Uneori e greu să identifici corect ciocănitorile, mai ales că unele din ele au penaj oarecum asemănător, dar anii și perseverența își spun cuvântul.
Noi astăzi vom discuta foarte la general despre acest grup de păsări și vom enumera speciile care trăiesc pe teritoriul Republicii Moldova.
Ciocănitorile sunt păsări de talie mică și mijlocie, cu dimensiuni între vrabie și cioară. Degetele picioarelor sunt de tip zigodactil, adaptate la cățăratul pe trunchiul arborilor. Au un cioc puternic, conic, ascuțit,care seamănă cu un fel de daltă adaptată pentru cioplit lemnul arborilor. Limba lor este cilindrică, foarte lungă, protractilă, putând fi scoasă foarte multînainte. Această dotare permite ciocănitorilor să ajungă la insectele și larvele ascunse în galeriile săpate în lemnul arborilor. Penele cozii sunt foarte rigide și servesc la sprijinul corpului atunci când se cațără sau când scobesc scoarța arborilor. Au un colorit al penajului foarte viu, contrastant și pot zice chiar strident.
Aceste păsări scot țipete puternice. În perioada reproducerii, produc un toboșăritputernic, prelungit, obținut prin lovirea rapidă cu ciocul a ramurilor uscate. Acest comportament mai poartă numele de „a bate darabana”, și în acest fel, masculii își delimitează teritoriul de cuibărit. Ciocănitorile sunt păsări monogame, iar diferența dintre femele și masculi e slab pronunțată, rezumându-se la intensitatea câtorva pete de culoare. Cuibăresc în scorburi și cavități pe care și le sapă în trunchiul arborilor. Se hrănesc cu insecte, dar în afara perioadei de cuibărit consumă și fructe sau miezul unor semințe pe care le sparg cu ciocul.
Majoritatea ciocănitorilor preferă pădurile bătrâne, cu copaci vechi, găunoși, atacați de insecte. Deseori, în strădaniile lor de a-și căuta mâncarea sub scoarța copacilor, sapă galerii sau scorburi pe care alte păsări din pădure le folosesc pentru cuibărit. Sunt cazuri când și mamiferele mici se adăpostesc în aceste scorburi, sau creează acolo depozite de mâncare. Din acest motiv, ciocănitorile sunt foarte utile silviculturii, nimicind un mare număr de insecte dăunătoare și creând condiții prielnice pentru existența altor organisme.
În țara noastră trăiesc 8 specii de ciocănitori. Cea mai comună și mai des întâlnită este ciocănitoarea de grădină (Dendrocopos syriacus). I se spune așa pentru că este caracteristică livezilor, parcurilor şi grădinilor. Poate fi întâlnită și în păduri tinere, cu copaci nu prea groși. Este o pasăre sedentară la noi, adică stă aici tot anul. Lungimea corpului este de până la 25 cm, iar masculii și femelele nu prea se deosebesc. În general, penajului acestei păsări este o combinație de alb, negru și roșu, doar că la mascul se observă şi o pată roşie în partea din spate a creştetului capului.
Ciocănitoare de grădini (Dendrocopos syriacus). Foto: Vitalie Ajder
Este uşor de confundat cu ciocănitoarea pestriţă mare, de care se deosebeşte prin absenţa dungii negre de pe laturile gâtului până la ceafă. Aceasta din urmă (Dendrocopos major) este o altă specie, întâlnită acolo unde sunt copaci bătrâni, conifere sau foioase. Se găsește de asemenea și în parcuri sau grădini cu copaci care le convin. Este un pic mai mare decât ciocănitoarea de grădini. Este o pasăre sedentară la noi. Se hrănește în principal cu insecte, însă iarna recurge și la semințe iarna. Ocazional, consumă și ouăle sau puii altor păsări mici pe timp de vară.
Ciocănitoare pestriță mare (Dendrocopos major). Foto: Vitalie Ajder
Dacă avem ciocănitoare pestriță mare, e logic să avem și ciocănitoare pestriță mică. Această pasăre trăiește și ea în păduri de foioase, parcuri și livezi, unde există arbori morți pe care să îi folosească la cuibărit. Este cea mai mică ciocănitoare de pe continentul European, având o lungime a corpului de 16 cm. Este o pasăre sedentară la noi, se hrănește cu insecte și cu larvele lor, dar consumă și nuci sau fructe de arbust în timpul iernii.
Ciocănitoarea pestriță mică (Dendrocopos minor). Foto: Vitalie Ajder
Între ciocănitoarea mică și cea mare o avem pe cea mijlocie, sau cea de stejar, cum i se mai spune. Așa cum îi spune și numele, această pasăre preferă pădurile de foioase, în special cele de stejar şi carpen cu arbori ajunşi la maturitate. Se hrăneşte în special cu insecte şi larvele acestora din scoarţa arborilor, însă vara consumă şi seminţe şi fructe. Este și ea o specie sedentară.
Ciocănitoare de stejar (Dendrocopos medius). Foto: Vitalie Ajder
O altă specie de ciocănitoare, mai rară ce-i drept, este ciocănitoarea cu spate alb, Dendrocopos leucotos. Este și ea caracteristică pădurilor de foioase, cu mult lemn mort sau aflat în diferite faze de descompunere. E cea mai mare dintre ciocănitorile pestriţe şi este uşor de identificat după gâtul şi ciocul lung. Se hrăneşte în special cu gândaci şi larvele acestora. Ciocănitoarea cu spate alb este o specie prezentă în partea estică a continentului european, fiind sedentară.
Lista noastră continuă cu ciocănitoarea neagră (Dryocopus martius). Este cea mai mare ciocănitoare din Europa, având o lungime a corpului de 46 cm dimensiuni, apropiate de cele ale unei ciori. Este larg răspândită în pădurile de foioase, de amestec şi conifere cu arbori ajunşi la maturitate. Așa cum îi zice și numele, penajul este negru, iar masculul și femela nu prea se deosebesc. Singura diferență este că masculul are întreg creştetul roşu spre deosebire de femelă care are pata roşie doar în partea din spate a capului. Se hrăneşte cu insecte şi larvele acestora de sub scoarţa arborilor. Este și ea o specie sedentară.
Ciocănitoare neagră (Dryocopus martius). Foto: Vitalie Ajder
Acum, că am terminat-o cu ciocănitorile pestrițe, e rândul ghionoaielor să fie prezentate. Pe continentul european trăiesc 3 specii de ghionoaie, iar noi avem 2 din ele: ghionoaia sură și ghionoaia verde. Cea sură (Picus canus) este caracteristică zonelor împădurite cu foioase şi de amestec şi pădurilor din preajma râurilor şi lacurilor. Deși se numește sură, penajul ei general este de culoare verde măsliniu, doar capul fiind gri-verzui deschis. Se hrăneşte cu furnici şi larvele acestora de sub scoarţa copacilor. Uneori culege furnici şi alte insecte de pe sol, și din acest motiv își apără cu înverșunare teritoriile unde există mușuroaie de furnici. Este foarte timidă şi ascunsă în cea mai mare parte a anului, însă devine foarte activă în timpul sezonului de împerechere.
Ghionoaie sură (Picus canus). Foto: Jonathan Hecke
Ghionoaia verde (Picus viridis) are culoarea verde spre gălbui, cu creștetul și ceafa roșii. Se hrănește și ea cu insecte, în special cu furnici, iar în sezonul rece consumă și boabe; este întâlnită în păduri bătrâne și își face cuibul în scorburi de copaci. Ambele specii sunt sedentare la noi în țară.
Ghionoaie verde (Picus viridis). Foto: Cristina Kifa
Lista noastră se încheie cu cea mai ciudată ciocănitoare din Moldova: capîntortura (Jynx torquilla). I se spune așa pentru că are capacitatea uimitoare de a-și răsuci capul la 180 atunci când este în pericol sau simte o amenințare. Preferă și ea pădurile de foioase, în special stejar, frasin și ulm. Spre deosebire de celelalte ciocănitori, capîntortura este singura specie de ciocănitoare migratoare, efectuând deplasări sezoniere din Europa și centrul Asiei spre sudul Asiei și centrul Africii, unde iernează.Se hrănește cu furnici, viermi, păianjeni, larve, fluturi pe care le capturează cu limba lipicioasă retractabilă din coronamentul copacilor, dar fără a sparge scoarța acestora, cum procedează rudele sale din familia ciocănitorilor.
Capîntortura (Jynx torquilla). Foto: Vitalie Ajder
Nu-i așa că-i interesantă familia ciocănitorilor? Data viitoare vom discuta despre cum reușesc ele să dea cu ciocul prin copaci fără să-și traumeze creierul și despre riscurile care amenință habitatele lor. Pe curând, dragi prieteni, și nu uitați să vă uitați după păsări!