Ne apropiem deja de sfârșitul verii. Calendaristic, mai avem câteva săptămâni până la venirea toamnei, însă știm deja că ne vom mai putea bucura doar de câteva săptămâni de vreme frumoasă și caldă. Păsările au acum altă treabă: se pregătesc de migrație, anum migrația de toamnă, cea în care se deplasează la latitudini mai sudice în căutarea locurilor unde își pot petrece iarna.
Obiceiul păsărilor de a migra a reprezentat de mult timp un subiect de curiozitate științifică. Acest fenomen a fost subiectul multor mituri și povești tălmăcite de oameni creduli care înveleau totul în mister și uneori în eroare.
De exemplu, până prin 1800 se credea că rândunelele hibernează pe fundul iazurilor sau în noroiul din stradă, din cauza că au fost văzute survolând deasupra apei din iazuri, în grupuri, înainte de a dispărea până în primăvara următoare. Astăzi nu mai suntem în 1800 și știm deja că ele făceau acest lucru pentru a se hrăni cu insectele care zburau deasupra lacurilor. Rândunelele făceau asta pentru a dobândi energia necesară marii călătorii pe care o au de făcut în fiecare an la sfârșitul verii.
Înainte de a porni în migrație, organismul păsărilor suferă modificări importante. Pentru a se asigura că va parcurge cu succes lunga distanță care se așterne în cale, pasărea trece prin niște schimbări hormonale care îi provoacă un apetit uriaș. În rezultat, păsările se hrănesc intens, și aproape că își dublează greutatea și volumul corpului. Multe specii insectivore își vor completa dieta cu fructe, semințe și alte alimente care pot fi convertite în grăsime corporală. Ele depozitează multă grăsime în corp pentru a avea rezerve energetice în timpul călătoriei. Posibilitățile de hrănire vor fi cu siguranță mai limitate pe parcursul migrației, iar necesitățile lor energetice vor fi cu mult mai mari.
De aceea, păsările vor consuma hrană ca zmeii lacomi din povești, ca cei care înghițeau sate întregi la ora mesei. Ca să facem o comparație cu oamenii, ar fi ca și cum am mânca toată vara câte un sandviș pe zi, iar la sfârșitul verii, în doar o săptămână, am consuma câte o sută de sandvișuri. Cu siguranță că n-am fi în stare nici să ne mișcăm după asta, dar uite că păsările sunt mai inteligente: își vor transforma repede mâncarea consumată în grăsime, care va fi depozitată în partea de jos a spatelui sau în altă parte a corpului care nu le va stânjeni în timpul zborului.
Fotoreceptorii din creierii păsărilor determină și alte schimbări hormonale, care țin de năpârlirea penelor. În urma acestui proces, penajul păsărilor se reînoiește, fiind în cea mai bună formă pentru a face față greutăților care le stau în față. Acest proces necesită mult timp, iar asta înseamnă că pasărea, fiind lipsită de pene, nu va putea zbura o bună perioadă. De aceea, sincronizarea este foarte importantă. Păsările nu vor năpârli atunci când au nevoie de multă energie, ca de exemplu în sezonul de cuibărire sau în timpul migrației. Majoritatea vor face asta undeva între, când puii deja sunt mari iar migrația încă nu a început.
Năpârlirea nu se face la întâmplare, ci după o anumită ordine, astfel ca pasărea să nu-și piardă potențialul caloric și nici posibilitatea locomoției în vederea hrănirii. Durata năpărlirii depinde de viteza de creștere a penajului, variind de la o lună la trei. De aceea la păsările mari, la care penajul se reînnoiește foarte greu, penele năpârlesc pe rând. Întrucât acest proces are loc în timpul verii, păsările vor fi lipsite de pericolul de a răci, iar cele care își pierd toate penele în aceeași perioadă de timp, ca de exemplu gâștele, se vor ascunde de potențialii prădători și nu vor ieși decât atunci când au haine noi.
Există specii care preferă să migreze solitar, sau în grupuri de câte 2-3 indivizi, însă sunt altele care se adună în stoluri de mii și chiar sute de mii. Evident, cheia supraviețurii lor stă în unitatea grupului, dar ce e cu adevărat surprinzător este că indivizii din stol, în special masculii, sunt așa dintr-odată dispuși să coopereze și să zboare împreună. După ce toată primăvara și un pic de vară s-au fugărit, s-au certat, s-au bătut, au cântat pe întrecute și s-au alungat unul pe altul din teritoriile lor, acum brusc au uitat de toate neînțelegerile și au ales să zboare împreună mii de kilometri.
Explicația stă la fel în fiziologie: glandele sexuale masculine, aflate deasupra rinichilor, își măresc volumul de câteva sute de ori în perioada nupțială și cea de cuibărire. De aceea, masculii sunt foarte teritoriali și agresivi în acest sezon, însă odată cu venirea toamnei, gonadele își micșorează dimensiunea, revenind la volumul inițial. Masculii devin dintr-odată calmi și dispuși să colaboreze, și nu se mai ceartă cu nimeni. Aceasta este o strategie adaptativă uimitoare, pentru că permite păsărilor să coopereze și să migreze în stoluri mari, în cadrul cărora fiecare individ are șanse mai mari de supraviețuire decât dacă ar zbura de unul singur.
Iată cum Natura s-a îngrijit de toate, inclusiv de păsări, pentru a se asigura că această sărbătoare a vieții sălbatice va decurge cu succes în fiecare an. Am folosit cuvântul sărbătoare pe bună dreptate, pentru că este un fenomen extraordinar în lumea vie: milioane de păsări, inclusiv cele care au văzut lumina zilei în acest an, zboară mânate de un instinct care le ajută să supraviețuiască, și nu uită să se întoarcă înapoi de îndată ce același instinct le șoptește că e vremea de văzut ce se întâmplă pe acasă.
Silvia URSUL