10.11.2016
Apăsați pentru a asculta podcast-ul emisiunii. Imediat sub înregistrare puteți citi integral textul emisiunii respective.
Noi continuăm seria noastră despre neamul bufnițelor, și astăzi am decis să ne oprim la cel mai comun reprezentant: cucuveaua. Cu siguranță ați văzut-o sau auzit-o, o știți probabil din poveștile populare sau superstițiile care se mai mențin la țară. Este o pasăre despre care oamenii de rând cunosc prea puține, sau, de multe ori, ceea ce știu este mai mult sau mai puțin eronat.
De aceea, astăzi ne-am rezervat timp pentru a vorbi pe îndelete de primul reprezentant din ordinul bufnițelor. Cucuveaua este o bufniță de talie mică, 23–27 cm, și în engleză i se spune „little owl”, ceea ce în traducere înseamnă bufniță mică. Are un penaj cenușiu deschis sau brun pestriț. Aria ei de răspândire cuprinde zonele temperate și calde din Europa, Asia și nordul Africii. Ea preferă regiunile de pădure cu luminișuri, regiunile stâncoase sau ravene abrupte, unde poate să-și facă scorburi sau găuri pentru cuibărit. Este des întâlnită și în clădiri abandonate sau adăposturi artificiale, adaptându-se fără probleme la peisajul rural și acomodându-se ușor cu oamenii. Nu are pretenții legate de mâncare, hrănindu-se cu insecte mari, râme, rozătoare mici, păsări, șerpi mici sau șopârle. Datorită lipsei de pretenții culinare, cucuveaua se descurcă minunat cu meniul de primăvară, vară și toamnă, iar iarna se bazează pe depozitele de grăsime acumulate în corp în anotimpurile calde. Din acest motiv nu migrează în sezonul rece, putând fi văzută prin urmare tot timpul anului la noi. Totuși, o prelungire exagerată a ninsorilor și a gerului poate intensifica mortalitatea puilor din primul an și a adulților.
Cucuvea (Athene noctua). Foto: Vitalie Ajder
Deși marea majoritate a speciilor de bufnițe sunt nocturne, cucuveaua este mai degrabă crepusculară, zburând şi vânând în lumina slabă dintre noapte şi zi. Poate fi văzută și ziua, pândind din scorburi cu ochii ei de un galben pătrunzător și camuflându-se de minune în peisajul la fel de pestriț ca și penele ei. Apropo de ochi, vederea cucuvelelor este aproape incredibilă. Retina lor are foarte multe celule fotosensibile cu bastonașe, ceea le permite o excelentă vedere pe timpul nopții, și suficient de multe celule cu con pentru văzul diurn. Dotarea retinei la cucuvele este un pic mai puternică decât la restul bufnițelor, dar nici chiar așa de bună ca la răpitoare terestre, cum ar fi acvilele, uliii sau șoimii. Acest lucru le plasează undeva la trecerea din răpitoare diurne și nocturne. Ele au și un auz superb, care le permite localizarea sunetelor slabe pe care le produc șoarecii cu o acuratețe de până la 99%.
Ce ne sperie cel mai mult la cucuvele este felul strident în care vocalizează. Sunetele produse de această pasăre, pe lângă faptul că par ciudate față de alte înaripate, pot rezona la câțiva kilometri într-o noapte liniștită. Cucuvelele adulte pot genera până la 20 de tipuri diferite de sunete, prin care comunică cu sexul opus sau cu congenerii.
Probabil că stilul lor de viață crepuscular, alăturat sunetelor sfâșietoare emise, i-a determinat pe oameni să se întreacă în a atribui superstiții și mituri acestor păsări cât se poate de obișnuite. Oricine probabil a auzit de credința că cucuveaua aduce moartea la casa omului, sau o altă formă de necaz în familie. Mulți dintre noi alungă chiar și azi orice pasăre care aduce a cucuvea și care apare pe înserat la streșina casei. Atitudinea noastră modernă față de aceste păsări este curioasă și ciudată comparativ cu cea a anticilor, care le ofereau o conotație pozitivă și sacră. Elenii au atribuit această pasăre zeiței înțelepciunii, Atena. Zeița i-a împrumutat cucuvelei numele său pentru a-i întregi denumirea științifică: Athene noctua. Orașul luat sub protecția acestei zeițe, devenit între timp capitala actuală a Greciei, era cândva renumit pentru numărul mare de cucuvele. Adaptându-se perfect la peisajul pietros și un pic arid, cucuvelele puteau fi întâlnite pe aproape fiecare stâlp sau acoperiș, în majoritatea scorburilor sau galeriilor. Din această cauză, nimeni nu se mira când mai găsea o cucuvea pe clădirile Atenei, și de aici a apărut și o expresie în greacă, care în traducere sună „o cucuvea în Atena”, expresie care denotă lipsa de noutate a unui eveniment, a unui zvon sau a unui fenomen. Imaginea cucuvelei era chiar imortalizată pe monedele care circulau în Grecia Antică, fiind un simbol recunoscut al orașului Atena și al zeiței cu care toți grecii se mândresc.
Cucuveaua (Athene noctua) în fața cuibului său. Foto: Laurențiu Petrencu
Nu se știe de unde și cum au apărut în Europa conotaţiile negative atribuite acestei păsări, conotații pline de încărcătură spirituală negativă: funerar, funest, lugubru, semn rău… Probabil Evul Mediu s-a făcut responsabil de asta, interpretând malefic orice activitate obscură, ascunsă de ochii lumii, desfășurată la adăpostul întunericului, așa cum este activitatea bufnițelor în general. Cucuvelele, evident, nu-s aducătoare de moarte, nici de boală, ba dimpotrivă, având în vedere câte rozătoare consumă, sunt chiar benefice: multe specii de rozătoare au un ritm de înmulţire de-a dreptul năucitor şi, dacă n-ar fi ţinute sub control, ar ajunge să copleşească totul. Rozătoarele sunt, adesea, purtătoare de agenţi patogeni pe care îi pot transmite omului – aşa că o boală, dacă vine, e mult mai probabil să vină de la şobolani decât de la cucuveaua care a cântat pe casă. În unele cazuri, cucuveaua poate fi varianta ecologică a luptei împotriva rozătoarelor, un fel de adjunct al pisicii care în teorie trebuie să prindă șoareci.
Despre beneficiul acestor păsări în legătură cu populațiile de rozătoare vom vorbi data viitoare, când vom trece la un alt reprezentant al bufnițelor, la fel de important pentru biodiversitate.
Pe curând!