16.03.2017
Apăsați pentru a asculta podcast-ul emisiunii. Imediat sub înregistrare puteți citi integral textul emisiunii respective.
Dragi prieteni, primăvara vine cu pași repezi și nu se sperie de vremea mohorâtă sau temperaturile joase. Păsările încep să sosească, spre fericirea și bucuria ornitologilor. Prima barză a fost văzută deja stând pe cuib, și așteptăm multe altele să-și cucerească locurile cocoțate la înălțimile din sate.
Berzele, de altfel, sau cocostârcii, sunt bine cunoscuți oaspeți ai primăverii. Alături de rândunică, barza este cea care vine la noi cu o precizie de calendar. Numai că multă lume încurcă aceste păsări cu cocorii. De prea multe ori am auzit confuzia asta, și am hotărât să facem dreptate acestor două specii de păsări, atât de îndrăgite dar atât de prost cunoscute.
Cocostârcul și cocorul.
Unul vine primăvara, în aceeași localitate, la același cuib. E practic vecinul nostru. Aproape fiecare sat se poate mândri cu un astfel de locatar, iar locul unde a decis să cuibărească e înconjurat de respect și dragoste. Celelălat, cocorul, este numai în treacăt, în migrație, primăvara și toamna. Foarte rar, aproape niciodată în istoria noastră recentă, când stă peste vară. Această pasăre cuibărește tocmai în partea nordică a continentului european, în special țările scandinave, țările baltice, Belarus și Rusia.
Cocostârc/barză albă (Ciconia ciconia). Foto: Laurențiu Petrencu
Aceste două specii nu sunt nici pe departe înrudite. Cocostârcul, pe numele său latin Ciconia ciconia, face parte din ordinul Ciconiiformes, laolaltă cu stârcii și lopătarii. Cocorii, pe de altă parte, au numele latin de Grus grus, și fac parte din ordinul Gruiiformes, fiind rude cu lișițele, găinușele de baltă și cresteții. Faptul că aceste două specii se aseamănă fizic este explicat prin evoluția convergentă. Acest lucru se referă la apariția în mod independent a unor caracteristici similare în organisme care se trag din linii descendente diferite. Acest lucru se datorează în mare parte habitatului de trai și stilului de viață al organismelor. De exemplu, lăstunul și drepneaua reprezintă un caz elocvent. Sunt două păsări înrudite foarte de departe, dar seamănă la fel pentru că ambele au cucerit aerul, au devenit buni zburători, și au căpătat acea formă aerodinamică a corpului care le face ușor confundabile.
Același lucru s-a întâmplat și în cazul cocostârcului și al cocorului. Ambele specii preferă să trăiască în zone umede și au aproape aceleași preferințe de mâncare. Numai că în timp ce cocostârcul a venit mai aproape de om și a găsit că peisajul rural e foarte potrivit pentru necesitățile sale, cocorul a preferat să rămână în bălți și mlaștini întinse, acolo unde găsește condiții bune pentru a cuibări pe sol. Cocostârcul e oarecum învățat cu tot felul de temperaturi, din acest motiv este răspândit pe aproape tot continentul european, pe când cocorul adoră locurile unde verile sunt mai răcoroase. Cocorii erau, cândva, foarte răspândiți, dar numărul lor a început să scadă continuu din cauza degradări. Este vorba în special despre mlaștinile care au fost asanate (adică s-a înlăturat surplusul de apă) și care ar fi fost casa preferată de sute sau mii de perechi de cocori.
Cocor (Grus grus) fotografiat în Croația. Photo credit: József Gergely
Forma corpului e relativ asemănătoare: ambele specii au ciocul, gâtul și picioarele lungi. Dar trecând peste asta, există multe diferențe de aspect între cocostârci și cocori. La cocostârc, penajul este aproape în întregime alb, cu penele de la aripi negre. Penele din zona pieptului sunt lungi și sunt folosite în paradele nupțiale. Adultul are ciocul și picioarele de culoare oranj-roșu, culoare datorată carotenoizilor din alimentele cu care se hrănește. Puii și tinerii au ciocul și picioarele gri.
Cocorul este la fel de mare ca și cocostârcul, doar că penajul este de un gri-cenușiu pe tot corpul. Fruntea și partea din față a gâtului este de culoare neagră, iar în creștet are o pată de culoare roșie. Gri-ul este mai intens pe spate corpului, iar partea din față, pieptul și aripile, sunt de un gri mai pal. Juvenilul are vârfurile penelor de un cafeniu-gălbui, nu are acel contrast între gri și negru, cum are adultul. La fiecare doi ani, înainte de migrație, cocorii trec printr-o perioadă de năpârlire completă. Din această cauză, păsările nu pot zbura, fiind nevoite să stea la sol timp de 6 săptămâni, cât timp le cresc penele la loc.
Chiar și zborul lor e diferit. Berzele zboară de obicei folosind curenții de aer calzi, planând și dând încet din aripi și schimbând periodic curenții de aer ascendent. Cocorii, în schimb, zboară deseori în formație de V, ca un șirag de mărgele, delegând câte un șef responsabil de orientare.
Cocostârcii nu pot emite sunete. În schimb, are un comportament specific lor, în care își lovesc de repetate rânduri mandibula de maxilar, producând un zgomot apropiat de cel al toacei. Din acest motiv, este numit „clămpănit”. Cocorii, pe de altă parte, au un sunet foarte tare, asemănător trâmbiței, care poate fi auzit de la distanțe foarte mari. În trecut, când stoluri mari de cocori treceau peste țara noastră, oamenii din sate auzeau sunetele emise de ei și interpretau acest lucru ca pe un semn al primăverii. Din acest motiv, cocorii au ajuns în folclorul nostru să aibă identitate de vestitori ai primăverii, alături de cocostârci.
Iată așadar deosebirile dintre aceste două specii frumoase și interesante.