Vulturii reprezintă o categorie aparte de păsări, care întrunește specii de pradă necrofage.
Cu alte cuvinte – care se hrănesc cu cadavre. Deși obiceiurile de hrănire ale vulturilor sunt dezgustătoare pentru noi, oamenii, serviciile pe care aceste păsări le aduc naturii sunt esențiale.

Cine sunt vulturii?

Cei mai mulți dintre noi am văzut vulturi în filmele documentare din savana africană, cu scene în care aceste păsări dau târcoale unui animal aflat pe moarte sau se ospătează din niște rămășițe. Vulturii nu vânează animale sănătoase, ci le preferă pe cele aflate pe moarte sau recent decedate. Totuși, se mulțumesc și cu cadavre aflate în stadii mai avansate de putrefacție.

Majoritatea vulturilor locuiesc în habitate deschise și stau adesea cocoțați pe stânci, în copaci înalți sau pe pământ. Pe cât de neîndemânatici sunt la sol, pe atât de maiestuoși sunt în aer. Ei profită de masele de aer cald, numite termale, pentru a se ridica sus în cer și a se menține în zbor fără nici o bătaie de aripi. Ca și multe alte specii de păsări, vulturii rămân cu partenerul lor toată viața și sunt cunoscuți drept părinți devotați. Puii sunt crescuți până când sunt gata să zboare și își iau zborul pentru prima dată la 4-5 luni după eclozare. Fiind animale longevive (trăiesc până la 40 de ani), vulturii nu se reproduc rapid: ei pot avea doar 1-2 pui într-un sezon, și se pot reproduce doar o dată la unu-doi ani.

Caracterul care îi definește este capul și gâtul chel, lipsit de pene. Se consideră că aceste părți ale corpului sunt golașe din rațiuni de igienă: întrucât vulturii își bagă capul și gâtul în carcasele cadavrelor cu care se hrănesc, sângele și resturile organice de la aceste cadavre ar face penele dificil de curățat, și ar duce la răspândirea multor agenți patogeni care ar putea provoca pierderea penelor de pe alte părți ale corpului. Evolutiv vorbind, a fost mai ușor pentru vulturi să renunțe la penele de pe cap și gât, decât să se obosească să-și curețe penajul după fiecare masă.

Ca urmare a modului lor necrofag de hrănire, vulturii se află mereu în căutarea cadavrelor, iar asta le dă titlul de echipaj de curățare al naturii, mai ales în climatele calde. Ei fac un serviciu esențial tuturor celorlalte specii din natură, prin faptul că elimină din circuit cadavre și resturi în descompunere. Întrucât au sisteme digestive foarte puternice, cu un acid clorhidric extrem de coroziv, vulturii pot să digere materii organice în stare avansată de putrezire, care sunt de obicei infectate cu toxina botulinică, febră sau antrax, și care ar otrăvi orice alt animal.

Toate cele patru specii europene de vultur au un rol de necrofag diferit: vulturul sur (Gyps fulvus) se ocupă de cea mai mare parte a mușchilor și intestinelor, vulturul negru (Aegypius monachus) mănâncă tendoanele și alte bucăți mai dure ale cadavrului, iar hoitarul (Neophron percnopterus) ia rămășițe mai mici. Zăganul (Gypaetus barbatus) este faimos pentru dieta lui aproape exclusiv din oase, fiind specializat pe măduva acestora.

Ce specii de vulturi au trăit la noi?

Din păcate, toate speciile de vulturi de la noi au devenit deosebit de periclitate începând din secolul trecut, iar între timp chiar au dispărut din fauna noastră.

Vulturul pleșuv sur (Gyps fulvus) este o specie caracteristică zonelor împădurite de deal și montane. În Moldova obișnuia să cuibărească pe stâncile abrupte ale Nistrului, fiind prezent în câteva zone din țară la începutul sec. XX. După al doilea război mondial, specia se întâlnea destul de rar, iar specialiștii considerau că deja nu mai cuibărește la noi, ci trece prin migrație. Vulturul sur a avut foarte mult de suferit din cauza vânătorii și otrăvirii, precum și din cauza deranjului și degradării habitatelor prielnice cuibăririi.

Vulturul negru (Aegypius monachus) este o altă specie caracteristică zonelor împădurite de deal şi montane. La începutul secolului XX existau câteva perechi cuibăritoare în zona rezervației actuale „Plaiul Fagului”, însă câteva decenii mai târziu puteau fi văzuți doar câțiva indivizi care treceau prin migrație. Ornitologii consideră că specia a încetat să cuibărească la Plaiul Fagului din cauza tăierii copacilor masivi și înalți pe care vulturii negri obișnuiau să-și facă cuib. De asemenea, acești vulturi au avut de suferit din cauza vânătorii, deranjului habitatelor și reducerea cantității de hrană disponibilă. La fel ca vulturul sur, vulturii negri au fost otrăviți de țăranii care puneau cadavre otrăvite pe pământurile lor crezând că aceste păsări le fură animalele din gospodărie.

Hoitarul (Neophron percnopterus) este o altă specie de vultur care obișnuia să cuibărească la noi, în special în zona de nord a Nistrului. Câteva perechi cuibăritoare au fost găsite și în zona Orheiului Vechi, însă acestea au dispărut repede din cauza faptului că au fost vânate, iar puii acestora au fost luați din cuib de către specialiști pentru a fi studiați în colecții. Specia a manifestat un declin accentuat în perioada 1950-1990, ca urmare a deranjului, otrăvirii şi electrocutării în reţelele de medie tensiune. La începutul anilor `70 existau 5-6 perechi cuibăritoare, însă acestea au dispărut rapid, iar dispariția lor nu a fost documentată.

Zăganul (Gypaetus barbatus) e una dintre cele mai mari dar mai puțin cunoscute specii de păsări din lume, fiind totodată și cea mai rară specie de vultur din Europa. Spre deosebire de celelalte specii de vultur, zăganul mănâncă preponderent oasele, căutând măduva, și are nevoie de alte specii care să consume carnea unui cadavru înainte de a se hrăni el. Fiind o specie caracteristică zonelor montane, zăganul apărea foarte rar în Republica Moldova, însă din România a dispărut în 1927, odată cu împușcarea ultimelor exemplare. Degradarea habitatelor, vânătoarea, otrăvirea şi deranjul au reprezentat principalele pericole pentru specie.

De ce au dispărut?

Deși sunt extrem de utili pentru natură, vulturii sunt astăzi pe cale de dispariție la nivel global, iar din Republica Moldova au dispărut cu totul. Acest lucru a fost considerat un succes enorm la vremea sa (în trecutul sovietic al țării), întrucât vulturii erau considerați dăunători ai naturii. De fapt, adevărații dăunători au fost oamenii, care au dus cele 4 specii de vulturi la dispariție, aplicând un cumul de factori menționat puțin mai sus: vânătoarea și otrăvirea intenționată, degradarea habitatelor de cuibărit, electrocutarea și reducerea cantității de hrană disponibilă.

Ultimul factor este legat de folosirea pe larg a unui pesticid toxic și dăunător – DDT-ul (Diclor-Difenil-Tricloretan), cunoscut la noi sub numele rusesc de Дуст. Acest pesticid a fost folosit intensiv în agricultura moldovenească din timpurile sovietice, fiind o armă chimică ieftină și eficientă în combatarea insectelor. La vremea aceea nu se știa (sau nu se lua în serios) faptul că DDT-ul este foarte stabil chimic, având o îndelungată remanență și efect de acumulare în sol, apoi în diverse verigi ale lanțului trofic natural. Fiind produs nociv cu efecte care se amplifică de-a lungul lanţului alimentar, DDT-ul a atins cea mai mare concentraţie la prădătorii de vârf, cum ar fi animalele răpitoare și oamenii.

Vulturii au devenit primele victime. Întrucât se hrăneau cu rozătoarele moarte în urma consumului de cereale contaminate cu DDT, acest insecticid s-a acumulat în corpul lor, afectând absorbția calciului în organism. Drept rezultat, coaja ouălor depuse de femelele vulturilor a devenit foarte subțire, rezultând niște cochilii moi în loc de ouă. Embrionii (viitorii pui) nu au avut nici o șansă să se dezvolte în aceste condiții, iar în acest fel micile populații cuibăritoare de vultur în Republica Moldova (care constau din doar câteva perechi) au dispărut în decursul a câtorva sezoane de cuibărire.

Din anul 2004, prin Convenția de la Stockholm privind poluanţii organici persistenţi, s-a interzis folosirea insecticidului DDT în agricultură, pe întregul glob, inclusiv în Republica Moldova. Cu toate acestea, produse de combatere a insectelor pe bază de DDT se găsesc în comerț, inclusiv în lanțurile de magazine mari. În plus, se consideră că acumulări de DDT încă există în sol și apele freatice, ca urmare a utilizării acestui pesticid în era sovietică.

Există speranțe?

În 1978, un program de reproducere a vulturilor în captivitate a demarat în Elveția. Inițial, programul urmărea reintroducerea zăganului înapoi în Munții Alpi, și consta în reproducerea în captivitate a adulților, îngrijirea puilor și eliberarea lor în sălbăticie. Începând cu anii 1980, peste 340 de zăgani tineri au fost eliberați în sălbăticie în Europa, iar astăzi există aproximativ 300 de zăgani în Munții Alpi, inclusiv 58 de perechi reproducătoare. După primele rezultate de acest fel, a fost lansată oficial Fundația pentru Conservarea Vulturilor (Vulture Conservation Foundation), care în prezent desfășoară programe de reproducere asistată pentru toate cele patru specii de vultur din Europa. În prezent, fundația este implicată în multe proiecte de conservare a vulturilor la scară largă în toată Europa, din Peninsula Iberică până în Peninsula Balcanică.

Deși astfel de programe de reintroducere lipsesc din Europa Centrală, inclusiv și Republica Moldova, unii vulturi care trec pe la noi provin din aceste programe sau din alte proiecte care au ca scop refacerea populațiilor de vulturi în diverse țări. De exemplu, în anii 2014-2015, câțiva indivizi de hoitar s-au aventurat prin țara noastră, venind din Peninsula Balcanică și făcând o scurtă călătorie pe la noi înainte de a se îndrepta spre România. În luna aprilie 2020 un vultur negru a petrecut o noapte în nordul Republicii Moldova, migrând ulterior spre Ucraina. Deși aceste vizite ocazionale înseamnă prea puțin pentru a trage concluzii, e clar faptul că populațiile de vulturi își revin câte un pic, iar juvenilii acestora descoperă noi teritorii de explorare. Evident, mai avem mult de lucru pentru a pregăti habitatele așa cum se cuvine, dar este important să începem cu informarea și educarea semenilor noștri în privința speciilor de vulturi care au trăit cândva la noi.

CITEȘTE ȘI ASTA: „Păsările – culorile naturii”: Vulturii