23.06.2016
Apăsați pentru a asculta podcast-ul emisiunii. Imediat sub înregistrare puteți citi integral textul emisiunii respective.
Astăzi mi-am propus să continui în spiritul acesta clarificator, și să dărâm unul câte unul miturile care s-au țesut de-a lungul anilor în jurul păsărilor sălbatice. Viața lor interesantă, de multe ori ascunsă privirilor publicului larg, a dus la înrădăcinarea multor impresii greșite legate de comportamentul lor. Aceste impresii s-au tot transmis și s-au perindat prin lumea întreagă, transformându-se în mituri și preconcepții care nu ne prea ajută să studiem păsările. Și aici nu mă refer la aspectele desprinse din mituri, legende și basme, ci la simplele presupuneri legate de comportamentul păsărilor întemeiate pe observații slabe și nu întotdeauna corecte.
De exemplu, cu toții știm de expresia legendară atribuită struțului: că își bagă capul în nisip, comportament pe care îl atribuim persoanelor lașe care nu vor să se confrunte cu anumite probleme. De fapt, struțul nu bagă capul în nisip. Există multe aspecte interesante și bizare în comportamentul acestei păsări, dar nicidecum faptul că își îngroapă capul în nisip atunci când este speriat. În realitate nu s-au înregistrat cazuri de acest gen. Când un struț este speriat și se simte încolțit, el se poate ascunde de prădători în tufișuri cu gâtul aproape de sol, sau se întinde pe jos, nemișcat, și își ridică capul pentru a observa ce se întâmplă în jur. Dar el are la îndemână o armă mult mai puternică, care îi oferă avantaje rare în lumea păsărilor: o ia la fugă. Viteza pe care o atinge în goana sa ajunge la 100 km/h, ceea ce o face cea mai rapidă pasăre din lume. Motivul pentru care se crede că struțul își ascunde capul în nisip se datorează felului său de a se hrăni: scurmând pământul. Când se hrănesc cu plantele pe care le găsesc la sol, de la o distanță mare poate părea că își țin capurile îngropate în pământ, mai ales în temperatura insuportabilă din savană care face ca vaporii de apă să se ridice la suprafața pământului și să distorsioneze imaginile. De asemenea, struții pot fi deseori văzuți în sezonul de cuibărire aranjând cu ajutorul ciocului ouăle din cuib. Întrucât cuibăresc în găuri de mică adâncime pe sol, struții deseori se vor apleca să aranjeze ouăle în cuib, iar acest lucru poate fi considerat, din cauza depărtării și a stratului înalt de iarbă, ca un comportament de evitare a prădătorilor. Este un pic ofensator să credem despre struți că sunt atât de proști încât ar folosi acest comportament în speranța că dacă ei nu văd prădătorii, nici prădătorii nu-i văd pe ei. De fapt, dacă un struț și-ar îngropa capul în nisip, mai devreme sau mai târziu ar muri de asfixie, sau ar fi cu siguranță atacat întrucât nu va putea înțelege din ce direcție se apropie un eventual răpitor. Ce bine că struții sunt mai inteligenți decât oamenii care au născocit acest mit!
Un alt comportament atribuit de data aceasta grupului păsărilor cântătoare, este că ele cântă din simplul motiv că sunt fericite. Deși trilurile variate ale păsărilor ne bine-dispune, ele nu tac din mai multe motive. În primul rând, cântecul este arma masculului de care se folosește pentru a-și delimita teritoriul de alți rivali și pentru a atrage femelele. De altfel, am explicat mai pe larg acest comportament al păsărilor într-o altă emisiune, dar am adus aminte astăzi de el pentru a mai spulbera un mit legat de păsări.
Un alt neadevăr legat de păsări se regăsește în fraza tipică „creier de pasăre” – sintagmă folosită atunci când vrem să spunem că gradul de inteligență al unei persoane lasă de dorit. Ei, unele păsări sunt chiar prostuțe. Nu putem spune că porumbeii reprezintă modele de inteligență, însă chiar și ei pot recunoaște oamenii, și pot fi dresați pentru a face niște trucuri. Păsările cântătoare trebuie să învețe secvențe complicate de cântec de la părinții lor, iar unele chiar se pricep să imite alte păsări cântătoare. Prin urmare, fiți atenți când folosiți expresia „creier de pasăre”, pentru că majoritatea păsărilor sunt mai inteligente decât credem.
Creierul păsărilor e mic într-adevăr, și relativ simplu în comparație cu cel al mamiferelor, însă posesoarele acestor creieri sunt înspăimântător de inteligente. Unele pot număra până la 7, altele pot mima faptul că sunt rănite pentru a îndepărta prădătorii de la pui, unii pițigoi țin minte unde anume și-au plantat semințele toamna. Păsările pot deosebi un vecin de un străin după simpla voce, își pot aminti de fețe pe care le-au văzut în trecut, iar corvidele (adică ciorile, corbii, gaițele și coțofenele) se pricep să folosească unelte pentru a-și dobândi hrana, se distrează păcălindu-și semenii sau alte animale, și uimesc pe toată lumea cu ingeniozitatea lor. De fapt, despre inteligența corvidelor vom vorbi data viitoare, și vom explica pe larg cum anume demonstrează ele lumii întregi gradul lor înalt de inteligență. Pe curând, dragi ascultători!